Recenzie: Fluturi de Irina Binder

Se spune că, atunci când citeşti unele cărţi, nu poţi sau nu ştii cum să vezi şi să treci dincolo de coperţi, dincolo de aparenţe, dincolo de cuvinte. Unele cărţi sunt aşa, iar altele sunt altfel. Sunt cărţi care te fac să pătrunzi cu paşi timizi şi mici, în lumea şi în sufletul celui care le-a scris. Iar cartea Fluturi este o invitaţie în universul unui suflet. Povestea începe oarecum timid, ca să continue cu paşi grăbiţi şi să sfârşească printr-o avalanşă, aparent haotică, a tot ceea ce înseamnă şi poate aduce iubirea în viaţa unui om: fluturii iubirii, fericire fără margini, lacrimi şi amărăciune, dezamăgire şi resemnare. (descrierea completă o găsiţi AICI!)

Vreau să mulţumesc noului nostru sponsor Librăria online Librex pentru această carte deosebită care poate fi comandată AICI cu 11% reducere!

Ascultaţi melodia înainte să citiţi recenzia eu cred că se potriveşte perfect.

„ Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înţeles, neînţeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise.... un om care vrea să iubească şi să fie iubit...”

    Îmi e foarte greu să fiu obiectivă cu privire la o carte pe care am citit-o cu tot sufletul meu, în care m-am regăsit şi pe care am iubit-o şi urât-o în acelaşi timp. Niciodată nu am mai simţit ceva asemănător pentru altă carte şi dacă aţi citit-o probabil că mă veţi înţelege. M-am regăsit în atât de multe situaţii pe care Irina le traversa încât mi-se părea ieşit din comun. Sufletul meu era alături de ea, dar deciziile ei copilăreşti chiar m-au făcut să nu mă mai încred în judecata ei care chiar dacă era raţională o distrugea din toate punctele de vedere.

„ N-aveam nimic atunci când ne aveam pe noi şi totuşi aveam totul!”

    Irina este o fată de 19 ani care a fost crescută de tatăl ei cu dragoste şi înţelegere. Încet încet fata s-a transformat într-o femeie cultă, matură şi manierată care avea un magnetism aparte asupra bărbaţilor. Nici nu e de mirare pentru că Irina este cel mai frumos, bun şi blând suflet pe care l-am întâlnit într-o carte. M-a făcut să râd şi să plâng, să o urăsc şi să o iubesc, dar cel mai important m-a învăţat să iert şi să uit. M-a învăţat că indiferent de răutatea oamenilor trebuie să merg mai departe pentru că Dumnezeu mă va ocroti întodeauna. M-a învăţat că atunci când pierzi pe cineva drag vine altcineva care îi ia locul. Am trăit cartea asta şi nu regret acest lucru. Am plâns alături de Irina, am râs şi am învăţat că trebuie să fiu o persoană mai bună că trebuie să mă iert pentru alegerile din trecut şi trebuie să mă iubesc mai întâi pe mine înaintea altora.

„ Dragostea înseamnă să înţelegi fără explicaţii, să crezi fără dovezi, să auzi fără cuvinte, să vezi cu ochii închişi, să simţi fără atingeri.”

„ Sunt oameni care, atunci când intră în viaţa ta, vin cu toată încărcătura trecutului lor. Vin cu dezamăgiri, cu dureri, cu complexe şi cu lupte interioare, iar toate acestea, în mod inexorabil vor deveni şi ale tale.”

    Când fata îi cunoaşte pe Matei şi Robert viaţa ei ia o întorsătură dramatică. Cei doi se îndrăgostesc de ea într-un mod obsesiv şi periculos dincolo de graniţele raţiunii. De foarte multe ori doar lacrimile Irinei i-au oprit din a comite barbarii bolnave.

    Cei doi vor să-i ia Irinei totul prieteni, familie şi oportunitatea de a munci şi a se dezvolta. Vor să o ţină  închisă într-o cuşcă fără să-i dea drumul niciodată.

„ De câte ori mă aflu în preajma ta fac eforturi disperate să nu te îmbrăţişez...”

    Mi-a fost foarte greu să-i înţeleg dragostea lui Robert pentru că mi se părea obsesivă şi bolnavă, lipsită de raţiune. Chiar dacă cei doi sunt suflete pereche, acesta forţează destinul în cel mai pervers mod posibil. El  spune că o iubeşte pe Irina, dar oare ce iubire este aia când te duci să îţi descarci frustrările în patul altora? 

El spune că e mai grav să înşeli cu sufletul decât cu trupul. Eu cred că e mai grav să stai şi să priveşti cum sufletul tău pereche este pus la colţ de posesivitatea şi gelozia unui om care îţi este frate. Da Robert şi Matei sunt fraţi. Familia lui Matei a decis să-l adopte pe Robert când părinţii săi au murit, iar de atunci Matei s-a folosit de căţeluşul său credincios.

„ Am învăţat că a aştepta după alţii înseamnă timp pierdut şi amânări inutile. Am învăţat că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viaţă în care nu sunt dorită şi nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.”

    Am urât laşitatea lui Robert şi nehotărârea Irinei, dar cel mai mult am urât destinul care dacă ar fi fost lăsat în pace cei doi ar fi ajuns împreună. Până la urmă lucrurile au continuat într-o manieră jalnică pentru cei trei protagonişti care nu voiau să renunţe, care voiau să facă lucrurile după bunul lor plac, care nu se opreau să converseze. Matei nu voia cu nici un preţ să renunţe la Irina, Robert o voia, dar spera că sentimentele pentru Irina sunt pasagere, iar fata noastră credea cu tărie că-l poate schimba pe Matei cu preţul de a se sacrifica pe ea.

„ Azi poţi fi cel mai fericit om de pe Pământ, convins că ai totul şi că trăieşti o viaţă perfectă şi frumoasă. Eşti sigur pe viitorul tău, pe visele tale şi pe oamenii de lângă tine. Dar e nevoie doar de o clipă, pentru ca întreg universul tău să se prăbuşească.”

    “Fluturi” este o poveste sfâşietoare cu situaţii în care cu toţii ne regăsim la un moment dat în viaţa noastră. Este o poveste frumoasă care te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp. Mi-a fost foarte greu să mă despart de Robert, Irina, Simona, Angel chiar şi de Matei, de domnul profesor, de Luminiţa, Sandra, Cosmin şi mulţi alţii. Fiecare mi-a dat o lecţie de viaţă şi fiecare a rămas în sufletul meu. Cu bune şi cu rele am iubit fiecare personaj în felul meu. Au fost momente în care îmi venea să-l strâng de gât pe Robert pentru ce a făcut, dar au fost momente în care plângeam alături de el pentru drama prin care trecea.

    În final am avut puterea să-l iert şi să-i înţeleg motivele, am încercat să mă pun în locul lui şi cu greu am trecut prin ce a trecut el. A meritat în final pentru că am înţeles în sfârşit ce înseamnă să iubeşti mai presus de tine şi să nu poţi avea persoana iubită. Am înţeles că destinul trebuie lăsat în voia sa şi dacă va fi să se întâmple se va întâmpla.

“Pe drumul vieţii m-au însoţit şi oameni, care la un moment dat mi-au dat brânci. Au aşteptat un moment vulnerabil ca să mă poată împinge, pentru că numai căzută jos aveau şansa să mă calce în picioare. Dar nu i-am lăsat şi nu i-am dat nimănui satisfacţia de a mă vedea la pământ. M-am ridicat cu spatele la ei, pentru că, dacă m-aş fi ridicat cu faţa, aş fi îngenuncheat în faţa lor…şi, numai Dumnezeu merită să îngenunchezi în faţa Sa. M-am ridicat cu spatele şi nu am privit înapoi. Am lăsat jos durerile şi dezamăgirile, mi-am luat speranţa, visele şi încrederea şi mi-am continuat drumul. Ei au rămas acolo jos, în locul în care căzusem eu şi în timp ce urcam pe drumul meu, privind înapoi, îi vedeam din ce în ce mai mici, până când au dispărut…”

Nota mea 5/5: