Social Icons

.

11 April 2017

"Visucy" de Zanuka Lisandros (recenzie)

Descriere

Într-o lume în care ocultismul era interzis cu desăvârșire, Karina, rămâne singura lucrătoare în lumină. Ea iubește să ajute oamenii să își vindece rănile interioare. Pe urmele ei apar un bărbat misterios (fără nume) și organizațiile secrete ce o vor închide într-un vis.Fără să-și dea seama, Karina își pierde adevărata identitate. Trăiește în vis? Trăiește în realitate? Zi de zi pe buzele ei vine întrebarea: “cine sunt eu cu adevărat?”
Chinul acesta o duce spre descoperirea unor lucruri terifiante despre propria persoană dar și despre cei din jurul ei. Trădarea, drama, dragostea sunt elemente ce o duc spre Adevăr. Când credea ca a descoperit Adevărul alte informații vin în calea ei și îi distrug visele și speranțele. Deși greu de descoperit, Realitatea este ceva la care nici măcar nu se aștepta…
Universul tău nu este cel pe care-l crezi. Este cel pe care nu-l vezi!
Romanul Visucy este un thriller psihologic ce îți va da mari semne de întrebare și bătăi de cap. Vei dori să cunoști mai multe despre viața ta și să te întrebi “oare trăiesc într-o iluzie a minții sau este realitatea mea?”

Gândurile mele

Îi mulțumesc autoarei și Editurii Celestium pentru exemplarul oferit!
Dacă te-ai trezi într-o zi că nu mai ești în stare să deosebești realitatea de simpla iluzie creată de mintea ta, cum ai reacționa? Ai pune totul pe un început de nebunie sau ai încerca să găsești care este una și care este cealaltă, pentru a (re)aduce echilibrul ce exista odată în viața ta?
Nu cred că am mai citit până acum vreo carte care să debuteze cu epilogul sau, cel puțin, nu-mi amintesc în acest moment să o fi făcut. Citind cele câteva paragrafe, deja îmi făceam zeci de gânduri despre ce avea să mă aștepte pe mai departe, odată ce paginile se vor furișa rapid printre degetele mele. Acest epilog nu-mi dădea prea mari speranțe că totul avea să se termine cu bine. Totuși, micul episod descris mă intriga atât de mult, încât să vreau să descopăr întâmplările ce au condus la el. Ce a urmat, a fost o surpriză la care nu mă așteptam. Una plăcută însă. 
"Sunt ani buni de când manipulatorii se joacă așa cu mintea mea. În fiecare seară când adorm, există posibilitatea să nu mă mai trezesc. Simt că nu pot să controlez aceste lucruri. Ei sunt mult mai puternici decât mine.”
25 martie 2050. Ar putea fi o zi ca oricare alta pentru altcineva, dar pentru Karina este mai mult de atât. Este o nouă zi de supraviețuire pentru ea. Are șansa de a mai respira pentru alte câteva ore. Coșmarul ce l-a avut, aproape că a omorât-o, dar a reușit să-l dea gata și pe acesta, la fel cum a făcut și cu celelalte. Dar teama că într-o zi nu se va mai trezi este acolo, foarte prezentă, ținând să-i amintească că nu va fi mereu așa, că nu va izbândi de fiecare dată asupra lor.
Într-o societate care-ți controlează fiecare mișcare în parte, gândul că somnul ce ne îmbie să ne pierdem frumos în mrejele sale ar putea să fie chiar sfârșitul, creionează în viața personajelor posibilitatea crudă de a nu mai deschide ochii vreodată. Șansa de a adormi pe veci nu este ceva la care să speri prea curând. Nu când tânăra femeie mai are atâtea de făcut pentru cei din jur.
„Acest card trebuie validat de fiecare dată când te întâlnești cu cineva, când te trezești, când te pui la somn, când mănânci, când pleci pe undeva, când scoți bani din bancomat, când mergi la cumpărături.”
De când se știe, Karina a dorit să ajute oamenii. Este ceva de care se simte legată și fără de care nu ar putea trăi. Zi de zi, aceasta se afla la cabinetul său, unde își primea pacienții și îi ajuta să-și rezolve diversele probleme de sănătate sau de suflet, intrând în contact cu trecutul și viața lor prezentă. Fata dorea să-i "trezească" pe oameni și să le aducă lumina în fața ochilor, ceea ce unii refuzau să o vadă cu adevărat. Cu atât mai mult, s-o accepte ca atare.
„Acum, în aceste vremuri, în care Biserica a interzis cu desăvârșire orice formă de autocunoaștere, s-a ajuns și la amenzi usturătoare iar cei care practicau orice alt cult erau trimiși la închisoare. Eu însă sunt aici pentru că am rămas singura care poate să mai schimbe ceva. Oamenii au încredere în mine pentru că eu le spun cele mai adânci secrete. Dar toți ceilalți nu mai sunt așa. Auzisem că mai demult erau oameni care se ocupau de vindecarea pacienților și mulți trăiau mai mult decât își imaginau. Astăzi, doctorii se ocupă de moartea pacienților și ei ascultă orbește de acești criminali care nu știu ce este sufletul, mintea și trupul. Ci doar ce sunt medicamentele. Și cum se pot utiliza astfel încât pacienții să trăiască mai puțin decât este necesar.”
Lucrurile încep să se precipite atunci când memoria începe să-i joace feste, aruncându-i dinaintea ochilor flashback-uri desprinse parcă dintr-o altă viață, una pe care nu-și amintește să o fi trăit. Să nu mai punem la socoteală și anumite momente din prezent ce-i sunt complet străine, ca și cum acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată. Problema este, însă, că bărbații care tot apar în viața ei, susțin contrariul, iar ea știe că nu i-a mai văzut până acum și, cu atât mai mult, să-i fi primit în viața sa ca mai mult. Iar față de unul dintre ei, "bărbatul fără nume" ce se află pe urmele sale, simte în mod special că l-a mai întâlnit cândva, dar nu își poate aminti deloc acele clipe.
Confuzia, incertitudinile, amintirile necunoscute și lipsa unor piese puzzle din mintea sa o demoralizează atât de mult, încât senzația de a nu mai știi cărei realități aparține de fapt, îi îngrădește încrederea în sine. Nu mai știe cine este cu adevărat, ce a făcut în toți acești ani și în cine să se mai încreadă, atâta timp când nici măcar în ea nu mai poate avea.
„Niciodată nu ne cunoaștem cu adevărat. Nu știm cine suntem. Spunem că știm dar ce mult ne înșelăm. Undeva adânc, o altă parte a noastră iese la iveală.”
Pe lângă povestea Karinei, o descoperim pe cea a măicuței Alide și a preotului Dan. De data asta, facem o incursiune în anul 1990, un an periclitat de războiul Bisericii contra spiritualității, unde descoperim că între tânăra noastră și Alide exista o legătură profundă, foarte puternică. De asemenea, un eveniment ce a avut loc în această perioadă, un fel de legământ de iubire pe care măicuța l-a făcut, se revarsă acum asupra vieții sale actuale, având consecințe pe măsură. 
Cele două povești alternează continuu una cu cealaltă, dezvăluindu-ne câte o piesă din puzzle-ul ce ne va aștepta într-un final. Ambele femei luptă să se (re)găsească pe ele înseși, dar anumite forțe exterioare și interioare nu le lasă și le zăpăcesc în așa măsură, încât să nu mai perceapă ce este bine și ce este rău. Va reuși oare Karina să găsească Adevărul și să-l împărtășească apoi cu cei de lângă ea? Sau se va pierde pentru totdeauna în propriile amintiri și iluzii de moment? Ce legământ a fost nevoită să facă Alide, de prezentul este cel care suferă de pe urma lui? Asta sunteți nevoiți să descoperiți singuri!
Pe parcursul lecturii, trebuie să recunosc că uneori m-am simțit ca picată din cer, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă și în ce moment al acțiunii mă aflu. Dar dorința de a ajunge la final, pentru a mi se elucida unele lucruri, era mult mai mare, ca să vreau să renunț. Mi-a plăcut ideea abordată, a fost una pe care nu am mai întâlnit-o. Consider însă că ar mai fi fost loc de aprofundat subiectul și de a-l face ceva mai credibil. 

Nota mea: 3.5/5


*Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.


04 March 2017

Interviu scriitoricesc #6 - Theo Anghel



"Scriu din copilărie când, cucerită de stilul lui Dumas, inventam și eu muschetarii mei bucureșteni, însă niciodată nu mi-a trecut prin cap c-o să ajung să public.

S-a întâmplat, și e fabulos!"



Salutare, dragi cititori! În ultima vreme, a cam bătut doar vântul pe aici, dar sperăm să recuperăm timpul pierdut și să revenim cu noi postări. Așa că iată-ne cu un nou interviu, de data asta cu Theo Anghel care ne-a răspuns la câteva întrebări. Autor și redactor la Editura Quantum, printre cărțile sale publicate se numără seria "Am murit, din fericire" și romanul "Rochia aurie".


1) Bună, Theo! Spune-ne, te rog, câte ceva despre tine.

Despre mine… Hm! Bineee… Tu ai vrut-o! :) Sunt un om cât se poate de banal. Singura chestie mai interesantă la mine sunt nebuniile pe care le scriu în cărțile mele.

2) De unde dorința pentru scris? Te gândeai că vei ajunge să publici ceea ce lua ușor, ușor contur din mâinile tale? 

Nu m-am gândit niciodată la publicare. Scriam pentru că așa îmi venea și pentru că, după aia, mă simțeam ca după o ședință cu ăl mai tare psiholog de pe fața pământului. Se spune că scrisul este terapie; așa este!

3) Ce ne poți spune despre povestea din spatele seriei "Am murit, din fericire"?

Această serie, chiar dacă este fantasy, este despre ceea ce se întâmplă în oameni și între oameni, zi de zi. Vorbesc despre răutate, ipocrizie, ură, nepăsare, despre angelicul și diabolicul ce sălășluiesc laolaltă în fiii Domnului. Multe dintre scenele din carte au fost culese din media zilelor noastre. De exemplu, aceea în care Oriana prinde o adolescentă care își îndesase nou născutul într-o sacoșă de plastic, dorind să-l arunce într-o pubelă de gunoi, este deja clasică, și se tot repetă în realitate.

4) Cum s-au născut cei doi îngerași năzdrăvani, Ama și Abel?

Îngerii reprezintă dualitatea ființei umane. Cu toții avem răul și binele în noi. Ca și Oriana, recuperatorul de suflete, și noi alegem căreia dintre cele două posibilități vom da ascultare. Ama și Abel există în fiecare.

5) În care dintre personajele tale crezi că te regăsești mai mult?

În Oriana, de cele mai multe ori. Și eu am un spirit justițiar care, de cele mai multe ori, mi-a atras numai necazuri. Dar asta nu însemnă că, de dragul tihnei, voi schimba ceva. Sunt a „real pain in the ass” pentru ipocriți, mediocri, răutăcioși sau agresivi, fiindcă devin un Abel în toată regula. Habar nu am de unde am scos-o pe Ama; eu nu am fost niciodată atât de blândă sau… cine știe… o fi și ea pe acolo, pe undeva…

6) Ai planuri pentru un nou roman? O altă idee răzleață care așteaptă s-o așterni pe hârtie?

Ideea răzleață s-a cristalizat deja. După ce termin volumul 5, și, sper eu, ultimul al seriei (aici nu se știe niciodată, credeam c-o să închid după vol. 2, apoi am crezut la fel după vol. 3… :) ), voi scrie despre o poveste pe care am auzit-o chiar din gura protagonistului, dar pe care o voi îmbogăți cu întâmplări imaginare.

7) O carte care te-a marcat, pe care ai dori să o împărtășești cu noi?

M-a marcat Fructele mâniei, de John Steinbeck. De multe ori m-am întrebat dacă aș putea da dovadă de atâta forță câtă aveau personajele romanului. Este foarte interesant să observi cum un om ajuns la capătul puterilor, lovit de soartă în toate felurile posibile, găsește resurse să continue drumul. Iar sfârșitul… wow! Mi-a rămas în memorie ca nimic altceva.

8) Autori români sau străini? De ce?

Și unii și alții, deși, în ultima vreme înclin tot mai mult spre ai noștri. Sunt unii care scriu genial!

9) Cu ce alte pasiuni îți mai ocupi timpul, atunci când nu citești și scrii?

Din păcate, pasiunile mele sunt agățate în cui de multă vreme. Aș avea nevoie de o zi cu cel puțin 48 de ore pentru a le putea include și pe ele, bietele, în program.

10) Ce reprezintă propria bibliotecă pentru tine?

Un loc unde mă duc de multe ori pentru a mă adăpa. Mi-e sete uneori de o carte sau alta sau de un autor sau altul. De multe ori am fost rugată să donez cărți… Am spus că mai bine mi-ar cere un rinichi, o bucată din ficat, dar nu cărți. Nu mă pot despărți de niciuna dintre cele pe care le am deja.

11) Mulțumesc pentru gândurile împărtășite! Un mesaj pentru cititori? 

Mulțumesc și eu pentru că te-ai gândit la mine. Cititorii și feedbackurile pe care le primesc de la ei sunt combustibilul care alimentează motorașul ăla ce mă tot îndeamnă la scris. Reverențele mele, domnilor și doamnelor!

Cărțile sale le găsiți chiar aici. 


 
 
Blogger Templates