Titluri "proaspete" din tipar (Editura Trei)!

Bună ziua dragii mei, astăzi m-am hotărât să vă aduc în prim plan câteva dintre noile titluri ale Editurii Trei, dacă aţi citit sau doriţi să citiţi una dintre aceste cărţi puteţi să ne spuneţi printr-un comentariu la această postare!

Din colecţia fantasy!

„Dacă Morai ar fi însărcinat pe altcineva cu treaba aceasta, aş fi căzut în ambuscadă. Asasinul aştepta la jumătatea dealului, pe partea de nord a taberei. Poziţia lui oferea arbaletei rază de bătaie sigură spre platoul defrişat de jos. Oamenii lui Morai tăiaseră toţi copacii, aşa că nu aveam unde să mă pitesc, dacă prima săgeată şi-ar fi ratat ţinta. Singura parte îndoielnică a planului lui Morai era că-i dăduse lui Soartă misiunea de a mă ucide."

„Talion: Revenantul este fantasy pur, în vână tradiţională. Dacă vă place măcar pe departe genul fantasy, sau pur şi simplu o poveste palpitantă, dar în acelaşi timp profundă, nu trebuie să căutaţi altundeva."
Roland Green, Booklist

Intriga ingenioasă, bătăliile bine gândite şi personajele excepţionale contribuie la succesul epic."
Locus

Din colecţia Fiction Connection!

Cinci prieteni din Rio de Janeiro – Álvaro, Sílvio, Ribeiro, Neto şi Ciro – rememorează întâmplările importante pe care le-au trăit: petreceri, căsătorii, divorţuri, iubiri şi nostalgii.

Álvaro e un solitar ipohondru. Sílvio este prototipul drogatului care nu renunţă la dependenţa lui nici la bătrâneţe. Viaţa sexuală a lui Ribeiro a depins o bună perioadă de Viagra. Neto este bărbatul rafinat, soţul fidel până la moarte. Iar Ciro este Don Juanul invidiat de toţi, dar şi primul care moare, răpus de o boală nemiloasă.

Un roman în care erotismul se împleteşte cu melancolia şi resemnarea şi care vorbeşte, în fond, despre două teme esenţiale: Eros şi Thanatos.
Personajele Fernandei Torres se mişcă într-o lume crepusculară, din care au dispărut succesul profesional, realizările personale sau seninătatea. La finalul vieţii nu le aşteaptă decât un inventar de frustrări şi regrete.

Eram nebun după Ciro. El era cel mai bun dintre noi. Noi luam resturile de la ceea ce era pentru el. Femeile simţeau prezenţa lui chiar şi când erau cu spatele. După miros. Cum intra el, cum se întorceau ca nişte roboţei. Cele măritate, cele singure, logoditele şi debutantele. Iar Ciro era un învingător plăcut, plin de poveşti, inteligent, cititor compulsiv, romantic şi talentat până şi la cântat la vioară. Nimeni nu se compara cu el. Noi glumeam că el era rechinul, iar noi, peştii-pilot.

Pentru Lucio Battistini, aceasta e şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă – preţuind fiecare moment.
Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal – simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.

Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă.
Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio,O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino. 

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează.

Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască. --Repubblica O numărătoare inversă. O poveste originală şi plină de mesaje pozitive despre înţelesul profund al vieţii. -- Planeta de Libros

Un roman uluitor, care ne învaţă să savurăm fiecare minut ce ne-a fost dat pe acest pământ. -- librosquevoyleyendo.com

„Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?

Iată nişte sugestii:

V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără suflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească peste voi şi să vă ucidă?"

CÂND UN CUPLU VINDECĂ UN PSIHOTERAPEUT...

Ioana şi Valentin Dorek: un cuplu cu doi copii, ajuns într-un moment de criză la un consilier marital. Într-un stil comic şi prin diverse exerciţii, consilierul încearcă să-i ajute să-şi rezolve problemele ce par iremediabile. Ioana ştie întotdeauna ce vrea, ce gândeşte şi ce o să spună soţul ei, ceea ce o face să nu-i mai acorde nicio atenţie. La rândul lui, Valentin o tratează cu indiferenţă şi răceală. Dar nu numai cuplul Dorek are probleme, însuşi consilierul pare că trece prin aceeaşi situaţie.

În Exerciţiul miraculos, Daniel Glattauer se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al firii umane şi surprinde cu măiestrie hăţişul sentimentelor contradictorii ale omului contemporan.
Adevărul e că sunt un scriitor care pretinde mult de la personajele sale, dar fără să le considere nişte biete marionete. Le las să dobândească viaţă proprie. Sunt libere să acţioneze, aşadar, să simtă. Sunt un romantic incurabil. -- Daniel Glattauer

„Valentin: Păi, vă mai mulţumim o dată din suflet pentru terapeutica… sau mai puţin terapeutica… mă rog, pentru eforturile… şi pentru răbdarea dumneavoastră…
Ioana: Şi acum o sunaţi imediat pe soţia dumneavoastră, trebuie să ne promiteţi! Consilierul: Da, asta, da, sigur… vă promit. Am să atac imediat problema. N-am să… n-am să mă ascund. Am să combin chestiunile acestea, noţiunea mea de înţelegere şi… da, domnule Dorek, să spunem cutezanţa dumneavoastră. Am să încerc. Vă promit! La revedere! Ieşiţi singuri?! 

Ioana (îi strigă în urmă): Iar la următoarea şedinţă ne povestiţi care a fost rezultatul."

E frumoasă. Intransigentă. Misterioasă. De ce ar trebui să moară?
Cine o cunoaşte cu adevărat pe Alex?
E frumoasă. Atrăgătoare. Oare din cauza aceasta a fost răpită şi sechestrată în condiţii inumane?
Dar atunci când poliţia găseşte în sfârşit locul în care femeia a fost ţinută prizonieră, Alex a dispărut.
Alex, mai inteligentă decât torţionarul său.
Alex, care nu uită nimic şi nu iartă pe nimeni.

„O cursă nebunească pentru supravieţuire ce duce la aflarea unui adevăr înfricoşător." -- The Guardian

«Înaintând către maşinile de poliţie, ale căror girofaruri stropesc cu lumină faţadele din jur, încearcă să înţeleagă ce sentimente îl cuprind. Inima îi bate cu putere în piept. Evident nu se simte bine. Şi-ar da zece ani din viaţă pentru a fi în cu totul altă parte. (...) Coşmarul vieţii lui Camille Verhoeven a început într-un moment asemănător celui de acum. De-asta inima îi bate să-i sară din piept, iar în urechi aude un bâzâit continuu. Sentimentul de vinovăţie, pe care-l credea adormit, s-a trezit din nou. I se face greaţă. O voce îi strigă să o ia la fugă, o alta să îşi înfrunte frica, pieptul îl strânge ca o menghină.»

Şocant şi imprevizibil... Romanul lui Lemaitre îţi răstoarnă toate aşteptările. -- The Times

Jumătate roman poliţist, jumătate thriller, un succes 100%. -- Figaro

O intrigă diabolică ce se construieşte din impasuri aparent fără ieşire. -- L’Humanité

Au fost odată ca niciodată un Zmeu Albastru şi o Floarea Soarelui. Într o zi, Zmeul i a dat Florii un băţ şi o aţă, ca un fel de undiţă, şi i a spus: „Ai încredere că, atâta timp cât stau lângă tine, băţul e prins de cer şi nu se poate desprinde". Floarea Soarelui s a agăţat de funia băţului, a urcat pe inimă, a închis ochii şi a început să se legene. Fiecare bătaie a inimii ţinea locul unei cărămizi. Aşa îşi construiau lumea. După câteva veacuri, Floarea Soarelui a atins din greşeală Cerul. S a speriat atât de tare de fericire, încât a deschis ochii. Era singură. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cât să cadă din Cer, să se izbească de pământ şi într o secundă să se facă ţăndări. Când Zmeul s a întors, a fost prea târziu. Fiecare mângâiere pe care i o broda pe suflet năştea o lacrimă. Şi fiecare lacrimă făcea să crească n locul ei... un cactus. Povestea oamenilor cactuşi este povestea celor care au îndemânarea să (se) mintă.

Un roman scris în 40 de zile, un joc al introspecţiei şi al (re)găsirii de sine. Recomandat persoanelor aflate în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi cobori în tine, în adânc. N ai cum să te ntorci, n ai cum să te opreşti, ci doar să mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „încotro?". Cele 40 de zile de reflecţie şi sinceritate îţi dau răspunsul şi la final nu mai ai nicio şansă de ezitare… simţi exact pe unde s o iei.

Unul trăieşte, celălalt moare. E singura soluţie.
Roman din seria Helen Grace

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui.

Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună.
Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte.
Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber".
Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima?

Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

M. J. Arlidge a creat o eroină memorabilă: inspectoarea Helen Grace. – Daily Mail

O poveste captivantă şi înfricoşătoare, scrisă magistral. – Sun

Îţi dă fiori! – Sunday Mirror

„Mi se pare mie sau îmbrăţişările noastre nu ne mai prea încălzesc? Şi nu ne mai apără? De când s-a întâmplat, ne-am agăţat zi şi noapte unul de altul, dorind să supravieţuim amândoi, disperaţi să nu rămânem singuri în locul acesta cumplit. Am jucat tot felul de jocuri ca să treacă timpul, imaginându-ne ce vom face după ce va sosi cavaleria — ce-o să mâncăm, ce-o să le spunem rudelor, ce-o să primim de Crăciun. Însă aceste jocuri s-au terminat treptat, pe măsură ce am înţeles că am fost aduşi aici cu un scop şi că nu va exista un sfârşit fericit."

Din colecţia Young Fiction!

Când iubirile secrete ies la iveală...
Ce-ar fi dacă toţi băieţii de care te-ai îndrăgostit vreodată ar afla ce-ai simţit pentru ei... în acelaşi timp?

Lara Jean păstrează cu sfinţenie nişte scrisori de dragoste într-o cutie de pălării rămasă de la mama sa.

Scrisori pe care însă... nu le-a primit, ci doar le-a scris. Câte una pentru fiecare băiat de care a fost îndrăgostită.

Când scrie, Lara îşi deschide inima şi mărturiseşte tot ceea ce n-ar avea curajul să spună cu voce tare. Scrisorile sunt secretul ei. Nimeni altcineva nu trebuie să le vadă.Numai că într-o bună zi cineva le expediază, iar lumea imaginară pe care Lara o ţinea ascunsă scapă dintr-odată de sub control.

Felul de a fi al Larei Jean – cu capul în nori, timidă, capabilă de emoţii puternice şi complet naivă când vine vorba de băieţi – sporeşte farmecul acestei poveşti speciale. – Publishers Weekly

O emoţionantă explorare a iubirii adolescentine. – Kirkus Reviews

„Nu sunt scrisori de dragoste în toată puterea cuvântului. Scrisorile mele sunt pentru momentul în care nu vreau să mai fiu îndrăgostită. Sunt de rămas-bun. Pentru că, după ce îmi termin scrisoarea, nu mai sunt consumată de propria dragoste, care devorează totul.

Dacă dragostea e ca o posedare, poate că scrisorile mele sunt propriile exorcizări. Scrisorile mă eliberează. Sau cel puţin ar trebui."

Primul volum al seriei Regina ținutului Tearling
Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanităţii, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supraviețuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ținut sărăcit, prădat de propriii săi nobili şi de regatul Mortmesne, condus de Regina Roşie.

Singura speranţă a poporului îngenuncheat este moştenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de 19 ani care nu cunoaşte decât lumea cărţilor şi, mai ales, istoria omenirii de dinainte de Trecere.

Călătoria viitoarei regine este începutul unei iniţieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub diferite chipuri și îşi descoperă darul clarviziunii.O lume fantastică şi înfricoşătoare, ce aminteşte de Jocurile Foamei!

O lectură epică! Johansen construieşte un roman fabulos, cu răsturnări de situaţie la tot pasul şi personaje memorabile. – New York Post

Johansen inserează cu o mână de expert coliere magice, coduri de onoare, intrigă politică şi un grăunte de mister într-o poveste ce străbate spaţiul şi timpul. – Booklist

Autoarea imaginează o maşină a timpului întunecată şi năucitoare. E posibil să fim în secolul XXIV, dar totodată şi în Evul Mediu? Această întrepătrundere a epocilor ne face să privim lumea de astăzi – şi mai ales tehnologia şi educaţia – într-o lumină cu totul nouă. –Glamour

„Cineva o apucă de subsuori şi o răsuci pe spate. În faţa ochilor îi jucau pete negre. Rana din grumaz i se deschise şi mai mult şi începu să-i pulseze cu sânge cald. Picioarele îi căzură fiecare într-o parte, nervii i se treziră la viaţă şi o lovi o durere nemaivăzută, de parcă gamba i-ar fi fost străpunsă deodată de nenumărate cioburi. Deasupra ei apăru un chip de culoarea morţii, cu două găuri negre, impenetrabile. În loc de ochi şi cu gura pătată de sânge. Kelsea nu putu să-şi oprească un ţipăt, până să-şi dea seama că nu era decât o mască."