Recenzie: Elixirul dragostei de Eric-Emmanuel Schmitt

     Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic, sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

     Foşti iubiţi, Adam şi Louise trăiesc la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, el la Paris, ea în Montréal. Corespondând pe e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, rănile încă neînchise, momentele de bucurie, dar şi noile relaţii. Ceea ce-i apropie însă a doua oară este prietenia, construită de comun acord şi însoţită de o provocare: ar putea să-şi reînvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?

     Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, reuşeşte să transpună în acest roman epistolar, cu fine şi surprinzătoare nuanţe, parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre.

     „În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

     Doresc să mulţumesc Librăriei online Librex pentru şansa de a citi această carte extraordinară! Cartea poate fi comandată aici!

"Louise, hai să transformăm pasiunea noastră rănită într-o afecţiune senină."

Gândurile mele (Simona): Dragostea, un sentiment pe atât de profund, de complex, de compleşitor, pe cât este de amar şi dureros. Singura de altfel care te poate urca pe aripile plăcerii direct spre Paradis şi la fel de brusc te poate coborî pe tărâmul agoniei fără leac. Te poate distruge, te poate schimba, te poate face să devi acea persoană care afirmai cu tărie că nu vei deveni vreodată, datorită acestui sentiment te poţi umili fără să-ţi dai seama, pentru că se spune şi este adevărat "Dragostea este oarbă". Iubim fără să vedem cât de penibili putem deveni câteodată, iubim fără să vrem să vedem de multe ori că poate persoana de lângă noi nu ne răspunde sentimentelor cu aceeaşi intensitate, iubim şi iertăm spunând că poate cea/cel de lângă noi a avut o zi proastă şi nu şi-a dat seama că ne-a rănit. Cu toate astea când suntem răniţi în repetate rânduri şi iertăm vine un moment în care suferinţa este mult prea mare, iar instinctul nostru primar de apărare preia controlul, îndemnându-ne picioarele să alerge din calea suferinţei să o evite pe cât posibil. Dar oare ce se întâmplă în momentul în care suferinţa despărţirii este prea mare, momentul în care realizăm datorită acestei separări că sufletul nostru pereche este întocmai persoana, de care am ales să fugim. Ce putem face atunci? Să ne întoarcem ar fi umilitor, mai ales pentru un caracter puternic. Să implorăm, să plângem, să ne umilim, ar fi ceva prea înjositor pentru mulţi, inclusiv pentru Louise, tânăra care nu concepe nimic din toate astea, care suferă fără să dea glas rănii adânci din sufletul ei, care acceptă pentru scurt timp să joace şarada propusă de Adam fostul ei iubit, dar face toate acestea cu un singur scop. Să descopere "Elixirul dragostei".

     "Când o cărare se termină, la orizont se arată o alta. Din îndrăgostiţi să devenim prieteni. De ce nu? Între noi n-a existat niciodată prietenie.

     

     Te rog, nu mutila amintirile noastre frumoase doar fiindcă ai vrea să nu existe.

Adam"

     Louise şi Adam au fost împreună timp de 5 ani de zile când, într-o zi femeia a ales să plece în Quebec, iar bărbatul a rămas la Paris. O despărţire care îi marchează pe amândoi într-o foarte mare măsură. Adam îşi doreşte să reia legătura cu fosta iubită, cerându-i insistent să încerce să fie măcar prieteni. Un lucru pe care Louise îl consideră nu doar înjositor ci şi absurd, dar ceva o face să se răzgândească, mai ales când scrisorile celor doi ajung la un subiect destul de controversat şi anume relaţia de dragoste dintre un psihoterapeut şi pacient. Dragoste ce în teoria lui Adam se poate transfera de la terapeut la pacient şi invers în decursul şedinţelor de terapie. Lucru pe care Louise îl condamnă vehement întrucât ea nu poate concepe ca într-o societate, în care toată lumea este liberă să-şi expună fără perdea grijile, angoasele, sentimentele, plăcerile şi frustrările, un pacient ce apelează la un psihoterapeut să nu se poată mulţumi doar cu tratamentul impus de acesta. Astfel un posibil transfer al iubirii este imposibil de realizat.

    " Adam,

           Dacă prietenia e patul de moarte al iubirii, atunci urăsc prietenia.

Louise"

     "Draga mea Louise,

           Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Şi-i aşa de subţire....

Adam"

    Cartea se citeşte extrem de repede întrucât este formată din  scrisori unele mai lungi, altele mai scurte, fiecare încearcă să-şi impună punctul de vedere, fiecare încearcă să găsească elixirul dragostei, în timp ce Adam crede că-l deţine prin tehnica transferului de iubire, Louise aşteaptă şi se gândeşte unde poate fi ascuns acest elixir şi dacă-l poate găsi. Finalul este memorabil, iar modul în care Adam învaţă pe calea suferinţei provocate de amor, ce înseamnă dragostea, este surprinzător. Aroganţa curmă raţiunea, dar răbdarea o întăreşte!

     Recomand această carte tuturor celor care vor o lectură uşoară. Veţi rămâneţi surprinşi de turnura pe care o ia eterna luptă dintre bărbaţi şi femei, în care nu doar dragostea triumfă, ci şi dibăcia şi raţiunea,

Nota mea 5/5