"Clipa" de Douglas Kennedy (recenzie)

Autor: Douglas Kennedy
Editura: Trei
Apariţie: 2014
Pagini: 568

Într-un oraş divizat, un bărbat descoperă că iubirea îţi poate schimba viaţa pentru totdeauna.

Thomas Nesbitt este scriitor, un bărbat de vârstă mijlocie, proaspăt divorţat, care trăieşte o viaţă foarte retrasă în statul Maine. Solitudinea îi este întreruptă, într-o dimineaţă de iarnă, de sosirea unui pachet din Germania. Numele expeditorului îl bulversează complet: este cel al femeii cu care a avut o pasională poveste de dragoste cu 26 de ani în urmă, în Berlinul divizat şi bântuit de umbrele Războiului Rece.

Refuzând iniţial să afle conţinutul pachetului, Thomas este forţat în cele din urmă să se confrunte cu un trecut despre care nu a discutat cu nimeni vreodată. Retrăieşte acele câteva luni petrecute la Berlin, în timpul cărora a descoperit, pentru prima şi singura dată în viaţă, puterea deplină, extraordinară a iubirii adevărate.

O poveste de dragoste de o intensă forţă emoţională, desfăşurată pe un fundal istoric tulburător, Clipa explorează motivele pentru care ne îndrăgostim şi modul cum o facem, dar şi felul în care proiectăm, asupra persoanei iubite, ceea ce sufletul nostru caută cu disperare.

"Kennedy surprinde Clipa dragostei la prima vedere." - Vanity Fair

"Tristeţea care învăluie acest roman îl face să fie mai mult decât o recreare autentică a unor vremuri tulburi. Ridicând o serie de probleme etice, Kennedy se întreabă în ce măsură suntem captivii istoriei." - The Independent

Mulţumesc mult de tot editurii Trei pentru şansa de a citi acest roman impresionant!

    

Gândurile mele (Andreea):

 
Clipa.

 

Posesivă. Irepetabilă. Unică. A noastră.

Acel "nu acum" care a devenit atât de uşor "niciodată", fără ca noi să ne dăm seama. Nu putem face nimic pentru a o opri. Cu cât o căutam mai mult, cu atât ea se depărtează de noi mai tare.

Ea există doar ca să poată zbura. Asemenea unei păsări ce-şi desface aripile spre nicăieri şi pe care n-o poţi prinde, oricât de mult ai încerca. Câteodată, se desprinde uşor de noi, fără ca măcar s-o fi trăit. Abia ce a venit în întâmpinarea noastră, că, deja, înnebunim de dorul ei.

Viaţa noastră este predominantă de aceste clipe. Clipe ce ne fac fericiţi. Clipe ce ne răpesc zâmbetul de pe buze. Clipe ce ne fac să ne pierdem. Clipe ce ne dor. Clipe ce ne răscolesc sufletul. Clipe ce apar şi dispar, la fel de repede ca urmele lăsate pe nisip şi şterse de valul mării.

Până la urmă, doar asta sunt clipele. Nişte urme lăsate în viaţă noastră, ce depind doar de noi pentru a le face de neuitat.

 
În aceste ultime două săptămâni, am avut parte de o lectură destul de interesantă, deşi, nu sunt o mare fană a romanelor ce pun accent pe istorie şi care tratează aspectele socio-politice. "Clipa" îşi conduce uşor, uşor cititorii prin Berlinul anilor '80, când acesta era încă divizat în două (Berlinul de Vest - lumea civilizată şi Berlinul de Est - lumea cenuşie) de simbolul Războiului Rece, anume, Zidul, cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.

Probabil că, atunci când citeşti titlul romanului, ai tendinţa să te gândeşti imediat la o poveste de dragoste cu "happy-end", dar, din păcate pentru mine, poate şi pentru voi, nu este chiar una dintre cele mai fericite. În viaţă, avem parte şi de poveşti cu final trist. Nu toată lumea are parte de ceea ce îşi doreşte.

 

Romanul ne vorbeşte despre clipă şi despre ce înseamnă să o trăieşti cu adevărat, fără să îţi pese de consecinţe. Ne vorbeşte despre deciziile de moment pe care ni le asumăm, fără a raţiona prea mult asupra lor. Ne vorbeşte despre regrete, dezamăgire, nepăsare, durere. Despre control, putere, trădare, umilinţă. Despre libertate şi despre lipsa acesteia. Despre aspectele cele mai cenuşii ale vieţii, dar, şi despre fericire, speranţă şi...dragoste.

Această carte este scrisă din perspectiva personajului principal masculin, dar, spre sfârşit, ne este prezentată, sub forma unui jurnal, şi o perspectivă feminină. De altfel, tot romanul este împărţit în două jurnale, narate la persoana I, jurnalul lui şi jurnalul ei.
 

~ prezent ~ 2010 ~

 

Romanul debutează cu dimineaţa în care Thomas Nesbitt primeşte actele de divorţ, după o căsnicie de mai bine de 20 de ani. Singurul lucru bun, de care a avut parte în urma acestui trai în doi, este fiica sa, Candace, pe care o iubeşte foarte mult.

"Cum putem să ne despărţim de ceva ce cândva consideram că este esenţial?"

 

Peste alte câteva zile, bărbatul primeşte un colet de la editorii săi, colet ce-i va da viaţa peste cap, fără doar şi poate. Acesta era trimis tocmai de Petra Dussmann, femeia ce l-a "bântuit" atâta amar de vreme, de la plecarea lui precipitată din Berlin.

"Toţi avem poveşti pe care nu vrem să le spunem."

 

Din acest moment, Thomas rememorează toată viaţa sa până în prezent: nefericita copilărie de care a avut parte, lipsa dragostei din partea familiei, singurătatea care l-a însoţit la fiecare pas, singurul său prieten, Stan, numeroasele vizite la bibliotecă şi cinematograf, prima călătorie, prima carte scrisă, prima...dragoste. Fericirea găsită alături de persoana iubită.

~ acum 26 de ani ~ 1984 ~

 

De când se ştie, tânărul a dus o viaţă de solitar, tot continuând să "fugă" de "complicaţiile sentimentale, toate marile declaraţii de inimă". Aveam impresia că el căuta, în mod special, să aibe parte numai de tristeţe, evitând fericirea care se arăta, de fiecare dată, în calea sa.

"Clipa… E un loc mult supraapreciat."

 

De mic copil, a fost atras de lumea cărţilor şi de călătorii, iar momentul în care a prins-o pe mama sa scriind o carte, nefiind publicată vreodată, a fost decisiv pentru viitoarea sa carieră, anume, cea de scriitor. Prima sa carte a fost despre Egipt şi s-a bucurat de mare succes. Astfel că, Thomas, doreşte ca următoarea carte să fie despre Berlin, despre oraşul care se mândrea "cu anarhismul lui, cu recunoscuta lui lume interlopă", cu viaţa decadent.

Pentru a scrie despre Berlin, Thomas s-a hotărât să aloce un an din viaţa lui, pentru a afla tot ce este necesar despre acesta şi oamenii lui. Ajuns într-unul din colţurile acestui oraş, anume, Kreuzberg, scriitorul se mută în chirie în apartamentul unui cunoscut pictor invertit, pe numele său, Alastair Fitzsimons - Ross. Deşi, la început, nu se aveau prea bine, mai mult din cauza atitudinii pictorului, cu timpul, cei doi au devenit buni prieteni.

"Kreuzbergul era ieftin. Era ordinar. Era pestriţ şi profund eterogen. Era cu adevărat boem — nu unul dintre presupusele cartiere boeme în care se mutaseră muncitorii calificaţi cu bani şi în care singurii artişti care locuiau acum erau cei foarte bogaţi. După această inspecţie scurtă, am înţeles clar că era un cartier în care se adunaseră outsiderii; unde era cu putinţă să găseşti un fel de punct de sprijin într-o lume altfel rezervată şi dificilă."

 

Pentru a-şi duce traiul şi pentru a afla mai multe informaţii, Thomas se angajează la sediul Radio Liberty, scriind diverse articole pentru aceştia - unul dintre acestea viza impresiile scriitorului faţă de "lumea" de dincolo de graniţă. La sediu, o întâlneşte pe Petra Dussmann, cea care va fi traducătoarea articolelor sale.

"Deşi privirile ni s-au întâlnit doar câteva secunde, n-am mai putut să-mi iau ochii de la ea..."

 

Odată cu această primă vedere, un sentiment nemaîntâlnit de ei - dragostea - încolţeşte în inimile amândurora, fiindu-le, totodată, teamă de fericirea care li s-a ivit deodată în drum. Sunt cuprinşi de nesiguranţă şi se gândesc constant la ceea ce îi aşteaptă. Dacă se vor mai întalni vreodată după această lungă absenţă, unul din viaţa celuilalt, rămâne de văzut.

În roman ne este prezentată şi povestea tristă, plină de suferinţă, dar şi de un strop de fericire şi speranţă, a Petrei. Născută de cealaltă parte a graniţei, în Berlinul de Est, şi aceasta a avut parte de o copilărie la fel de nefericită ca a lui Thomas. Aflăm şi despre ce a fost nevoită să îndure, atât în locul natal, cât şi după ce a fost exilată în Berlinul de Vest. O poveste de-a dreptul cutremurătoare!

"Dar viaţa, fireşte, nu te lasă niciodată cu adevărat în pace. Poţi să te izolezi tu într-o căsuţă de pe un drum lăturalnic din Maine şi până la urmă un curier de la tribunal tot va ajunge la uşa ta. Sau va sosi un colet de peste Ocean - şi oricât te-ai strădui, nu poţi să nu te pomeneşti transportat în urmă cu două decenii şi jumătate într-o cafenea dint-un colţ din Berlin numit Kreuzberg. Ai în faţa ta un caiet cu sârmă spiralată şi în mâna dreaptă vechiul stilou roşu Parker pe care ţi l-a dat tatăl tău ca dar de despărţire şi care înaintează cu viteză pe pagină. Apoi auzi un glas. Un glas de femeie:
- So viele Wörter!
Aşa multe cuvinte!
Ridici privirea şi iat-o. Petra Dussmann. Începând din acea clipă, lucrurile se schimbă. Dar asta numai fiindcă ai răspuns:
- Ja, so viele Wörter. Aber vielleicht sind din ganzen Wörter Abfall.
Da, aşa multe cuvinte. Dar poate că toate cuvintele sunt rahat.
Ar fi plecat mai departe dacă n-aş fi avut acea mică tentativă de autoironie? Şi dacă ar fi plecat mai departe...?"

Mai aflăm şi despre sistemul de dincolo de graniţă, care era unul foarte strict, oamenii fiind privaţi de multe lucruri. Nimeni nu putea să facă nimic, fără ca cei de la putere să nu afle. Vecinii, prietenii, membrii familiei se denunţau între ei, pentru a le fi lor mai bine. Erau implicaţi atât agenţi de la Stasi (securitatea RDG-ului), cât şi agenţi de la CIA. Erau spioni peste tot. Ne mai sunt prezentate şi câteva referinţe despre Ceauşescu şi sistemul comunist din România, care coincidea foarte mult cu cel din Berlinul de Est.

Revenind la prezentul prezentului (2015), sper că v-am făcut destul de curioşi şi vă recomand această carte pentru rândurile profunde scrise de Douglas Kennedy, rânduri care te pun pe gânduri (sute de întrebări trecându-ţi prin minte, fără încetare) şi care nu te lasă indiferent, oricât de nepăsător ai fi faţă de viaţă. Autorul creionează, în faţa noastră, personaje realiste, cu tot cu viaţa de toate zilele, atât cu bune, cât şi cu rele, având un mod unic de a mănui cuvintele, încât ştie exact unde să "lovească".

Nota mea: 4/5