"Ce ne spunem când nu ne vorbim" de Chris Simion (recenzie)

Autor: Chris Simion
Editura: Trei
Apariţie: 2011
Pagini: 256

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează

După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele.

Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată.

„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.
Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit."

Gândurile mele (Andreea):

Bună, dragilor! Scuzaţi-mi întârzierea, dar de când am început facultatea, nu prea am mai avut timp pentru citit. Dar, profitând de faptul că zilele acestea am fost răcită, am zis să mai recuperez.

Şi astfel, mulţumită librăriei online Librex, am avut onoarea de a citi această superbă carte, "Ce ne spunem când nu ne vorbim", pe care am "devorat-o" într-o zi şi încă vreo câteva ore. Este prima carte din literatura contemporană, şi scrisă de un autor român, pe care am citit-o şi sunt foarte încântată de asta.

"Când iubeşti, nu-ţi mai aparţii."

Sincer, deşi titlul mi-a atras atenţia de ceva vreme, nu mă aşteptam să mă captiveze aşa de mult povestea, în privinţa căreia, aveam mici îndoieli. Dar, după ce am aruncat un ochi peste câteva recenzii şi după ce am citit cartea, mi-am schimbat total părerea şi, datorită acestui roman, am descoperit că îmi place tot mai mult să citesc ceva şi fără pasaje întregi de acţiune.

"De ce trebuie să ne justificăm mereu că suntem aşa cum suntem?"

Ea, floarea_soarelui, află că a fost diagnosticată cu neoplasm şi decide să părăsească totul, pentru a trăi în singurătate. Nici familia, nici prietenii şi nici iubitul ei nu ştiu de ce aceasta a ales să facă acest lucru.

"Singura clipă care contează cu adevărat este ultima. Atunci când trebuie să răsufli uşurat şi să nu-ţi pară rău după nimic."

 După doi ani în care a suferit cât pentru o viaţă întreagă, analizele arată că este mai sănătoasă ca niciodată. Dar, odată cu întoarcerea ei acasă, nimic nu va mai fi la fel. Totul e schimbat.

"Greul în viaţă este doar o metaforă. Ce este în afară de alb şi negru, e tuse, nu e viaţă."

Cartea este structurată sub formă de corespondenţă prin email-uri. Acest lucru a conferit o oarecare frumuseţe romanului şi chiar m-a făcut să vreau cu ardoare să aflu ceea ce simt şi trăiesc cele două personaje, floarea_soarelui şi zmeul_albastru.

"Vreau să trăiesc cu tine tot. Să mă satur de tine, să te vărs şi apoi să o luăm de la capăt."

După cum observaţi, personajele n-au nişte nume concrete, putând fi oricare dintre noi. Acestea sunt nişte persoane obişnuite, din viaţa de zi cu zi, care, prin intermediul unor mailuri, poartă tot felul de discuţii profunde: de la bine şi rău ajung la Rai şi Iad, de la iubire şi ură, la viaţă şi moarte, de la credinţă şi speranţă, la frica de a se pierde unul pe altul şi suferinţă.

"La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiţi pentru că nu ne cunoaştem. Dacă am ştii ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta şi nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări şi să aşteptăm răspunsuri, am alerga beţi, îmbătaţi de noi înşine fără nevoie de luciditate şi adevăr."

Tonurile care reies din ele sunt uneori pline de indiferenţă, de aroganţă, de reproş, iar alteori, afecţiunea şi pasiunea care-i leagă, îi acapără total.

"Când eu o să fac migrenă de la mirosul de crini, şi o să te trimit să îi muţi în altă cameră, ştiu ca tu o să spui da, dar de fapt, o să închizi geamul şi o să ne sufoci de frumos."

Romanul ne vorbeşte despre veşnicul conflict dintre raţiune şi inimă, dintre ceea ce trebuie să faci şi ceea ce simţi. Nu este chiar uşor să digeri tot ceea ce-ţi transmite această carte, dar cu răbdare şi atenţie, vei putea reuşi să vezi dincolo de suprafaţă, vei descoperi alte înţelesuri, într-un final, rămânând cu senzaţia aceea că ai purtat o discuţie irevocabil de sinceră, chiar cu tine însuţi.

"Când simţi că iubeşti un om, înseamnă că poţi să tai cerul în două cu sufletul tău, că poţi să cobori cu acel om împreună în Infernul lui şi al tău."

Sper că veţi pune şi voi mâna pe această carte, care vă va surprinde într-un mod plăcut, cu fiecare pagină citită. V-o recomand cu mare drag, deoarece, prin intermediul ei, autoarea ne dă o lecţie de viaţă, şi anume, ne îndeamnă să trăim prin tot ceea ce facem, credem, visăm şi simţim. Trebuie să rămânem liberi, chiar dacă suntem legaţi. Viaţa e prea scurtă să faci ce nu-ţi place.
 

"Când simţi că s-a terminat, nu accepta virgula. Pune punct şi dă-ţi altă şansă."

 

Doresc să mulţumesc încă o dată librăriei online Librex pentru această şansă!

 

Cartea o puteţi găsi aici!

 

Despre al doilea, respectiv al treilea volum, aflaţi mai multe detalii, chiar aici!

 

Nota mea: 4/5