Ileana Vulpescu: ”Succesul nu te poate face nici mai deştept nici mai talentat”

"Biblioteca pentru toţi" revine cu un roman de referinţă: "Arta conversaţiei", de Ileana Vulpescu

Înaintea lansării romanului “Arta conversaţiei”, am stat de vorbă cu scriitoarea Ileana Vulpescu despre istoria romanului, despre Romulus Vulpescu şi despre impactul literaturii în lumea de azi.

1)  Jurnalul Naţional: Doamnă Ileana Vulpescu, sunteţi autoarea mai multor romane de succes. Totuşi, “Arta conversaţiei”, care apare, acum, într-o nouă ediţie, în colecţia relansată a "Bibliotecii pentru toţi", s-a bucurat de o asemenea popularitate, încât se poate spune că v-a impus, brusc, într-o altă categorie: aceea a autorilor de best-seller. Ce aţi simţit în momentul în care aţi perceput că acest roman v-a schimbat destinul literar?

    Publicam a treia carte. La prima (Ş.a.m.d.) avusesem 7.500 de exemplare, la a doua (Rămas-bun) 2.500 şi deodată, la “Arta Conversaţiei” aveam 50.000. Mi se oferea şansa de a fi citită de mai multă lume, şi băgată-n seamă de critică. Eu socotesc “Rămas-bun” mult peste “Arta conversaţiei”. La fel şi cartea sufletului meu, “Sărută pământul acesta”. Îmi pare bine că astăzi se publică “Arta conversaţiei” în "Biblioteca pentru toţi", fiindcă, în vremuri de recesiune, e foarte important preţul unui lucru. N-aveam de unde să ştiu că mi se schimbă destinul literar. Succesul m-a lăsat cu minţile la locul lor, cum s-ar zice: cu toată ţigla pe casă, de vreme ce succesul nu te poate face nici mai deştept nici mai talentat.

Condiţia scriitorului în comunism 

2)  “Arta conversaţiei” a avut curajul, în plină epocă socialistă, să înfăţişeze o problematică umană desprinsă de clişeele propagandei oficiale. A fost greu să faceţi să “treacă” romanul de rigorile şi constrângerile cenzurii? Era dificilă condiţia de scriitor în regimul comunist?

    Spre surprinderea mea, nicio dificultate, fiindcă incrimina perioada lui Gheorghiu-Dej, iar pe cea următoare doar prin aluzii, mai mult din amănuntele financiare privind viaţa personajului principal feminin, ori atmosfera din spitale: intrigi, Partidul fiind în toate.

   Era grea, fiindcă trăiai ca hoţul de buzunare, cu ochii-n patru, ca să nu atragi atenţia, ca marinarul care trebuie să ocolească stâncile. Trebuia să te strecori, să prinzi momentul când Cenzura devena mai blândă fiindcă era, de pildă, Anul femeii sau sărbători de acelaşi fel.
Cine spune însă că a ieşit cu rogojina aprinsă-n cap, spunând deschis “jos comunismul”, are deficienţe de memorie. Cine, în 2013, îi judecă pe cei din 1980, aplicându-le standardele de azi, comite o gravă eroare. Eroii au murit fie la canal, fie-n puşcării. Scriitorul a dus viaţa hoţului de buzunare şi a marinarului prudent.
Din punct de vedere scriitoricersc, n-am fost nici victima comunismului nici răsfăţata lui.

3)  Aţi înfăţişat, în acest roman, şi o problematică feminină distinctă, atât de feminitatea obişnuită în romanul românesc, cât şi de “feminismul” socialist, în care femeia era “tovarăşa de viaţă” a bărbatului. În ce măsură poate contribui literatura la dezbaterea unor asemenea teme de mare importanţă socială?

     Dacă scriitorii n-ar crede că prin cărţile lor clintesc ceva în conştiinţa, în comportamentul oamenilor, n-ar mai scrie. Scriitorul, în adâncul fiinţei lui, cred că se doreşte un misionar.

    Cred în virtutea literaturii de-a alina sufletele. Dezbaterea pe plan oficial a unor probleme sociale privind, de pildă, feminismul în lume, nu cred că se sinchiseşte de literatură. Sau poate, ştiu eu? Neîncrederea mi se trage din proasta părere pe care o am, cu puţine excepţii, despre politicienii lumii, adică despre cei care ne planifică viaţa. Dacă în asemenea împrejurări se pomeneşte şi literatura, seamănă a măruntă flatare a scriitorilor, fără nicio consecinţă însă în programul hotărât de cei cu pâinea şi cuţitul.

4)  Romanul a fost, din câte ştiu, transpus şi pe scenă, într-un spectacol de succes de la începutul anilor ’80. Cum aţi apreciat experienţa scenei, în raport cu cea a literaturii? V-aţi recunoscut în spectacol sau spectacolul prevalează, inevitabil, în raport cu textul?

     Succesul spectacolului al cărui text se trăgea din carte l-a asigurat problema familiei, singura pe care-o prezenta; problemă de trecut, de prezent, de viitor. Ceva ce nu ţine de-un regim anume.

Despre succes

5)  Ce e mai important, succesul de critică sau succesul de public?

    Un critic literar spunea că există cărţi lăudate de critică şi necitite şi altele nelăudate şi citite. Eu mă aflu în tagma autorilor ignoraţi de critică de la o vreme, dar citiţi, mulţumesc lui Dumnezeu; doar pentru asta scriu. Criticii sunt şi ei oameni, cu simpatiile, cu antipatiile lor. Şi vorba lui Hemingway relativă la critici: “Îşi câştigă fiecare pâinea cum poate”. Sănătate să fie !

6)  Cât e ficţiune şi cât e biografie în "Arta conversaţiei"?

    Biografie este epoca evocată în carte. Am trăit-o din plin! Biografie este Stalin, este scrisoarea pe care Sînziana Hangan, copil, i-o trimite lui Stalin de ziua lui, scrisoare autentică, pe care n-am făcut decât să o reproduc. Biografie sunt cotele pe care ţăranul nu avea cum să le-ndeplinească şi colectivizarea care n-a scăpat niciun mijloc de înfricoşare, inclusiv bătaia. Biografie sunt ţăranii strămutaţi, de la casele lor, în Bărăgan, pentru a fi fost chiaburi, “duşmani ai poporului”.

   Restul e imaginaţie. Privind nişte oameni obişnuiţi şi viaţa lor: se nasc, cresc, iubesc, sunt dezamăgiţi, mor. Ca oriunde şi oricând.

7)  Este “Arta conversaţiei”, dintre romanele pe care le-aţi scris, cel la care ţineţi cel mai mult?

     Nu. Cartea mea preferată este “Sărută pământul acesta”.

8) Toate romanele dumneavoastră, atât înainte, cât şi după 1989, au beneficiat de o înfăţişare grafică deosebită, chiar în condiţiile de precaritate materială din ultimul deceniu al comunismului. Este important aspectul grafic al cărţii? Poate grafica să completeze, cu limbajul ei specific, textul?

   Nimic nu poate completa sau îmbunătăţi textul. Dar oricare ar fi textul, cartea trebuie să fie frumoasă. Eu sunt adepta bibliofiliei pentru toţi. În momentul când un editor acceptă să tipărească o carte, dând sau primind bani, trebuie să se-ngrijească de aspectul cărţii. Să-i fie drag cititorului să se uite la carte, s-o răsfoiască tandru şi grijului.

O existenţă dublă

9)  Aţi trăit, decenii bune, o existenţă dublă. Pe de-o parte, aţi fost o scriitoare extrem de populară, prezentă în conştiinţa publicului, iar pe de alta, cercetătoare la extrem de seriosul Institut de Lingvistică al Academiei Române. Cum aţi împăcat cele două existenţe?

    Le-am împăcat perfect. Am lucrat la două dicţioare, ceea ce m-a disciplinat în privinţa logicii în exprimare. Dicţionarul presupune o muncă amănunţită, de răbdare, de exprimare concisă, plină de conţinut. Când scriu, caut să nu uit nicio clipă că am fost redactor de dicţionar.

10)  Dedicaţi ultimul roman, “Doamnă doctor, noi când o să murim”, soţului şi fiicei dumneavoastră. Romulus Vulpescu a fost el însuşi un creator cu o puternică personalitate şi cu o activitate meticuloasă şi laborioasă. S-au împlinit anul trecut, în septembrie, 60 de ani de când v-aţi cunoscut. A fost dificil pentru o scriitoare să trăiască împreună cu un alt scriitor? Aţi cunoscut sentimentul rivalităţii literare?

    Doi scriitori cu o căsnicie ca oricare alta. Eşti scriitor în faţa foii de hârtie, în rest – un bărbat şi o femeie. Între noi n-a fost nicio rivalitate. Ne-am fost de folos unul altuia, fiind fiecare cenzorul a ceea ce scria celălalt. Bărbatu-meu spunea despre mine: “Bine că nu eşti tu la cenzură că n-ar mai apărea nicio carte, la cât eşti de-a dracu’”.

11) Aş vrea să vă pun o întrebare pe care am pus-o şi altor scriitori: ce viitor are literatura? Ce viitor are cultura într-o societate a informaţiei, şi nu a valorii?

     Istoria omenirii fiind un compendiu de crime, de orori, totuşi literatura a supravieţuit; cultura, uneori respirând din toţi plămânii, altminteri gâfâind, şi-a tras totuşi sufletul. La fel şi astăzi. Nu informaţia strică lumea, ci promovarea agresivă a nonvalorii. Dar vorba chinezilor: foarfeca lui Dumnezeu tunde toţi copacii sau Dumnezeu n-a lăsat niciun capac s-ajungă pân’ la cer.

   Epoca noastră ori ne va stinge prin intoxicare ori evenimente neprevăzute vor aduce oamenii cu picioarele pe pământ, îi vor îndrepta spre valorile esenţiale ale vieţii.

   Deocamdată cultura se află în insuficienţă respiratorie, sufocată de avalanşa semidocţilor agresivi, a nonvalorii, a vulgarităţii.

   Poate e naivitate din partea mea, dar eu cred în supravieţuirea culturii.

12) A apărut recent ediţia Villon la care Romulus Vulpescu a muncit o viaţă. Fără îndoială, e un eveniment literar. Ce reprezenta Villon pentru Romulus Vulpescu?

     O iubire de-o viaţă, un poet de-al cărui nume a vrut să-l lege pe-al său. Îl considera un mare poet al lumii, nu numai un dar hărăzit Franţei.

    Interviurile pe care le acordaţi sunt rare şi de fiecare dată ele sunt citite şi citate. De ce vă feriţi de interviuri? E interviul o specie care ajută un scriitor?

    Răspunsurile la un interviu depind de întrebările care ţi se pun. Dacă întrebările sunt neinspirate, la fel sunt şi răspunsurile. Un text prost îl trage pe actor în jos! Şi un interviu cu întrebări neesenţiale, puse-n dorul lelii, îl trage în jos pe scriitor.

    Interviul este o specie care, condusă inteligent, îi foloseşte scriitorului, chiar îl face să se autoanalizeze. În acest duet este mai important cel care intevievează decât cel care răspunde, oricine ar fi el.

Recenzie: Arta Coversaţiei de Ileana Vulpescu

     Arta Conversaţiei, un roman cu adevărat savuros, o lume aproape radiografiată în întregul ei, o conversaţie în doi despre viaţă.

    Vorbim cu adevărat despre o radiografie crudă a sufletului unei femei doctor, o fiinţă sensibilă, mereu îndrăgostită de bărbaţii dimprejurul ei, o femeie care s-a legat de un scriitor din dragoste oferindu-i acestuia un copil frumos (Maria) şi care atunci când a trebuit să îşi calce mândria şi să-şi lase bărbatul să plece a făcut-o. În Arta Conversaţiei nu avem un stereotip de femeie, dimpotrivă, avem parte de o femeie puternică, crescută de o mamă cultă, trecută prin durere şi lacrimi care încearcă să-şi crească copilul drept şi sincer.

Vreau să mulţumesc sponsorului nostru Librăria online Librex pentru această carte deosebită! Aceasta poate fi comandată chiar AICI alături de alte cărţi semnate Ileana Vulpescu!

„ Gândeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior sau amândouă la un loc, sau câte vrei?„

    Am stat foarte mult şi m-am gândit cum să încep această recenzie. Prima dată când am început să citesc „Arta conversaţiei” eram convinsă că-mi va plăcea pentru că am citit câteva citate, care m-au atras, dar nu m-aş fi gândit niciodată că mă va tulbura atât de mult.

„ Mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic. „

„ Într-o bună zi, ai să-nţelegi, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. „

    În primul rând povestea o are în plan principal de doamna doctor Sînziana Hangan, o femeie de 40 de ani divorţată şi cu două fete, pe care a reuşit să le crească singură. Ileana Vulpescu ne prezintă sufletul unei femei care este doctor, care poate îndura şi poate ierta mai mult decât ar fi în stare o fiinţă şi cu toate astea niciodată nu s-a plâns ci a acceptat întodeauna lucrurile ca atare. Ce m-a impresionat la acest personaj incredibil de complex a fost povestea din spatele calmului ei dobândit prin ani de exerciţii cu sufletul ei răscolit.

„ La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor; pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.”

    Nu pot exprima în cuvinte cum şi-a lăsat această carte amprenta asupra mea pentru că mi-se pare de neconceput să exprim în cuvinte ceva atât de frumos şi unic. Tot ce pot să vă spun este că m-a schimbat. M-a făcut să văd lucrurile altfel, să privesc oamenii care mi-au făcut rău din alt unghi. Am reuşit să iert persoane care m-au umilit şi am reuşit să ţin capul sus în faţa situaţiilor care voiau cu orice preţ să mă doboare. De foarte multe ori m-am regăsit în Sînziana, în fata cu suflet curat care greşeşte, dar întodeauna are curajul şi determinarea să se ridice şi să meargă mai departe. Povestea ei poate fi povestea fiecăruia dintre noi şi am simţit că sunt înţeleasă la un nivel imperceptibil de acest personaj incredibil. Parcă autoarea îmi vorbea prin intermediul ei, răspunzându-mi la toate întrebările şi la toate enigmele care înconjurau viaţa acestei femei. O femeie puternică şi plină de dragoste.

„ Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziţie esenţial umană. Ceea ce îţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. „

    Dragostea se poate găsi sub foarte multe forme, dar oare poate inima unei femei să iubească mai mulţi bărbaţi? Răspunsul este simplu, sigur că poate! Pe unii îi iubim pentru că emit acea energie debordantă, acel calm iraţional care ne atrage ca un magnet, pe unii îi iubim pentru că au o patimă vecină cu nebunia şi o pasiune care te-ar putea doborî dacă ar fi lăsaţi în viaţa ta, apoi sunt bărbaţii pe care îi iubim din pură admiraţie, care ne sunt tutori şi ghizi în această lume nefastă şi rece. Femei fiind putem iubi în foarte multe feluri atât de mulţi bărbaţi, care intră în viaţa noastră şi ne lasă cele mai frumoase amintiri, sau ne răvăşesc ca o furtună şi pleacă lăsând mizerie şi suferinţă în urmă. Sînziana are un suflet de femeie care iubeşte mult şi care niciodată nu a încetat să delimiteze iubirile sale aşa cum e firesc. Niciodată nu a înşelat pentru că a fost incredibil de corectă şi nu s-ar fi putu suporta dacă ar fi procedat aşa. A grăit întodeauna sub semnul adevărului şi nu şi-a dorit să rănească pe nimeni, dar oamenii o răneau datorită acestui bun simţ rar întâlnit în zilele noastre. Medicii sunt capabili de suferinţă şi sacrificiu, ei sunt în stare să lucreze până la epuizare şi să gândească până la ultima zi a lor pe pământ. Nu sunt oameni obişnuiţi ci sunt îngeri care salvează vieţi. Totuşi ceva îi face şi mai deosebiţi de noi şi acel lucru este sufletul lor. Ei sunt capabili de atât de multă suferinţă, empatizând de multe ori cu pacienţii lor, dar niciodată nu se lasă conduşi de sentimente ci doar de partea raţională, astfel ei întodeauna fac ceea ce trebuie oricât de sfâşietor şi greu ar fi acest lucru.

„ Fiecare-şi ştie sufletul... şi nu e fericire-n niciunul...”

„ Pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână. „

    Povestea Sînzianei o veţi afla chiar de la ea, fata din spatele femeii calme şi calculate va fi adusă şi expusă în faţa voastră, ca o pacientă aflată pe masa de operaţii. Voi decideţi dacă participaţi la operaţia unui suflet cicatrizat sau treceţi nepăsători peste povestea unei femei, care a iubit şi a iertat pentru liniştea ei.

Nota mea 5/5