Noutăți Editura Trei!

Ca tânăr ofițer de gardă, Grigori Potemkin a atras atenția Ecaterinei, la acea vreme Mare Ducesă a Rusiei, cu un gest teatral plin de mare galanterie în timpul loviturii de palat care a adus-o pe aceasta la tron. În cei treizeci de ani care au urmat, avea să devină iubitul ei, partener la domnie și soț într-o căsătorie secretă, care lăsa libertate amândurora pentru satisfacerea propriilor extravaganțe sexuale. Potemkin s-a dovedit a fi unul dintre cei mai sclipitori oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ajutând-o pe Ecaterina să extindă Imperiul Rus și manipulând cu îndemânare aliați și adversari, de la Constantinopol până la Londra.

Această biografie recreează cu însuflețire personalitatea flamboaiantă și realizările lui Potemkin și îi redă locul cuvenit ca un adevărat colos al secolului al XVIII-lea.

Volumul este o cronică a relației tumultuoase dintre Potemkin și Ecaterina, a extraordinarei povești de dragoste dintre două personalități puternice care au influențat cursul istoriei. Aducând la viață aceste personaje cu destine romanești, Montefiore relatează totodată povestea creării Imperiului Rus. O biografie la superlativ – intimă și panoramică, explodând de viață și pasiune.

Într-un orfelinat din Oslo, un băiat în vârstă de doisprezece ani, pe nume Olav, provoacă haos. Agnes Vestavik, directoarea severă a instituției, vede ceva înspăimântator în ochii băiatului: o ură neostoită.

Când Vestavik este găsită moartă în biroul său, înjunghiată în spate cu un banal cuțit de bucătărie, iar Olav e de negăsit, cazul ajunge în mâinile rebelei polițiste Hanne Wilhelmsen, recent promovată în funcția de inspector-sef în cadrul Poliției din Oslo.

Este Olav un criminal sau doar o victimă?

Și, pentru a rezolva acest caz, va putea Hanne să învețe să aibă încredere în ceilalți, nu doar în propriile instincte?

Lumea unui „borderline" este în alb şi negru, acută, directă, fără nuanţe, cu atât mai impresionantă, cu cât aceşti oameni sunt capabili să ducă o viaţă funcţională. Pot fi partenerul de cuplu, colega de serviciu, amicul din copilărie.

Cartea de faţă, bazată pe informaţii din cele mai noi cercetări în domeniu, reprezintă un ghid cuprinzător prin hăţişurile acestei personalităţi aflate la graniţa dintre nevroză şi psihoză. Scrisă într-un limbaj accesibil, ea se adresează atât terapeuţilor, cât şi publicului larg, aducând lumină asupra posibilelor cauze ale acestei tulburări, descriindu-i plastic trăsăturile prin intermediul a numeroase exemple, ajutându-te să înţelegi persoana cu borderline de lângă tine şi să creezi punţi către ea.

Când prima dragoste are nevoie de o a doua șansă…

Celebra autoare a seriei Pe strada Dublin se întoarce cu o poveste despre cum să lași în urmă trecutul și cum să ai încredere în viitor. Când Hannah Nichols l-a văzut ultima dată pe Marco D’Alessandro, în urmă cu cinci ani, acesta i-a frânt inima. Băiatul cel rău cu o latură tandră ascunsă e singurul tip pe care Hannah l-a iubit vreodată. După o noapte de pasiune, Marco a dispărut. Distrusă, Hannah nu și-a mai revenit niciodată. Dar soarta îi reunește, iar Marco luptă să o convingă pe Hannah că sunt meniți să fie împreună…

Primul volum din seria Frații Maddox
De la autoarea bestsellerurilor Fericirea mea ești tu și Fericirea începe azi

Cami are un iubit obsedat de muncă și care o cam neglijează. Deși Cami încearcă să facă să funcţioneze această relație la distanţă, se pare că nu e atât de ușor...
Brusc, în viața ei apare Trent Maddox, un fost coleg de liceu. Trent, cel cu brațele tatuate. Trent, după care toate fetele sunt topite.
Cami și-a jurat că nu va fi niciodată pe lista lui. Crede că n-o poate păcăli cu tertipurile sale.
Dar băiatul care fură inimi e hotărât s-o facă să se îndrăgostească nebunește de el…

Era prietenul cel mai bun al fratelui meu. N-ar fi trebuit să devină iubitul meu. Am crezut că o să dăm amândoi totul uitării şi o să mergem mai departe.

Unul dintre noi a reuşit.

Unul dintre noi a plecat.

Acum s-a întors, privindu-mă ca şi când ar vrea să mă devoreze. Şi toate acele sentimente pe care le-am transformat în furie capătă acum un alt chip, unul care mă sperie.

Ultima dată mi-a frânt inima.

De data asta o să mi-o facă bucăţi.

Alcoolul a reprezentat o problemă în familia ta de origine? Dependenţa de o substanţă ascunde nefericire, ruşine, sentimente de vinovăţie. Adesea, cei aflaţi în această situaţie îşi neagă sau îşi ascund adicţia. Astfel, copiii lor cresc având în faţă un secret, pe care se simt datori să îl păstreze – să fie "perfecţi" –, în speranţa că lucrurile vor deveni mai bune, asumându-şi astfel un rol ce le depăşeşte cu mult puterile.

Acest volum, având la bază mărturiile a numeroşi "copii adulţi", fiice ale unor părinţi alcoolici, este o recunoaştere a suferinţei acestor copii şi totodată a rezilienţei de care ei au dat dovadă pe parcursul vieţii, aducând un plus de cunoaştere, de înţelegere şi, cel mai important, de încredere că tiparul negativ poate fi schimbat.

O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).

Robin Ellacott primește un pachet misterios și descoperă îngrozită că înăuntru e un picior de femeie.

Șeful ei, detectivul privat Cormoran Strike, e mai puțin surprins, dar cel puțin la fel de alarmat. În trecutul lui există patru oameni care, crede el, ar putea fi responsabili – și Strike știe că oricare dintre ei e capabil, pe termen lung, de cele mai cumplite acte de cruzime.

În timp ce poliția se concentrează asupra singurului suspect pe care Strike tinde din ce în ce mai mult să-l absolve de vină, el și cu Robin își asumă rezolvarea cazului și explorează lumile tenebroase și bizare ale celorlalți trei bărbați.

Dar, pe măsură ce alte fapte îngrozitoare au loc, cei doi încep să fie presați de timp...

"Arta visării" de Lucy Keating (recenzie)

Titlul original: Dreamology: A Love Stoy
Traducere de: Ana Dragomirescu 
Anul apariţiei: 2016
Nr. de pagini: 328

Viaţa e un vis
Apoi te trezeşti.

Eu l-am inventat pe Max. Cel puţin asta mi-am spus întotdeauna. Toţi bărbaţii pe care i-am adorat încă din copilărie, combinaţi într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înşelat.
Pentru că în uşa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max. 
Max al meu. 
Max cel din visele mele. 
Max al meu care nu există în realitate.

De când se ştie, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. 
Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanţi roz, s-au bătut cu biscuiţi în Muzeul Metropolitan de Artă şi s-au îndrăgostit nebuneşte, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (şi doar al viselor ei) până în dimineaţa în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice.

Când te îndrăgosteşti în vis, mai poate realitatea să-ţi fie de ajuns?

"În mod evident, sunt perfect conştientă că par sută la sută ţăcănită când spun că m-am îndrăgostit de un om pe care nu l-am întâlnit niciodată, care nici măcar nu există. Dar din moment ce nu-mi pot aminti o perioadă în care să nu-l fi visat pe Max, mi-e greu să fac diferenţa. Locurile se schimbă, la fel şi poveştile, însă Max rămâne acelaşi, întâmpinându-mă în fiecare vis cu zâmbetul lui poznaş şi inima lui mare. El e sufletul meu pereche." 

Gândurile mele

Mulțumesc Editurii Trei pentru lecturarea acestei cărţi! O puteţi găsi aici!

Tuturor ne place să visăm și, câteodată, am vrea să nu ne mai trezim la realitatea cenușie care ne înconjoară. Dorim să ne pierdem măcar pentru câteva ore în visele noastre, fie ele uneori prea ciudate. Dar, hei!, sunt ale noastre și nu ni le poate lua nimeni. 
  
Dar dacă acestea par că s-ar transpune în viața reală, chiar sub ochii noștri? Cum ar trebui oare să reacționăm la ele? Oare ne mai dăm seama de ce parte a barierei ne aflăm: cea a visului sau cu picioarele pe pământ, așa cum ar trebui să fim? 
  
Dacă ți-ai vedea câinele conducând o motocicletă? Dar cerul plin de stele în culorile curcubeului? Dacă ai știi că piesele de lego sunt din ciocolată, le-ai mânca? Dar dacă te-ai afla într-un muzeu de artă, iar toate tablourile ar fi goale, ți-ai pune imaginația la bătaie ca să vezi ce iese? 

Ei, bine, de astfel de vise are parte personajul nostru feminin, Alice. Și chestia este că nu e singură. Aceste vise înseamnă foarte mult pentru adolescentă, deoarece așteaptă cu mare nerăbdare să adoarmă din nou și să își întâlnească prietenul. De fiecare dată când pătrunde pe tărâmul viselor, Max este acolo pentru ea, indiferent în ce aventură urmează să pornească.

"Reală. Ultimul cuvânt rămâne în aer între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea trecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele. Pentru că el nu există în realitate." 

  
Fiind nevoită să se mute împreună cu tatăl său înapoi în orașul natal, deoarece bunica sa murise și le lăsase casa în care Alice copilărise, parcă tot ceea ce visase vreodată prinde viață. Complet paralizată și cu inima bubuindu-i în piept, se trezește față-n față cu Max al ei. Cu Max pe care-l iubea încă de când era mică. Cu Max care era mereu lângă ea, așteptând-o. Cu Max care nu exista în realitate, dar, se pare, că... o cam făcea. 
  
Ce se întâmplă când băiatul viselor tale, acum cât se poate de real, pare că nu te cunoaște și te tratează cu indiferență? Cum poți suporta să îl întâlnești noaptea în vise, iar ziua să vă comportați ca și cum nu v-ați mai întâlnit până în acel moment? 

Alice se simte din ce în ce mai confuză și nu mai știe cum să reacționeze la ceea se întâmplă. Știind că ar putea să pară ridicolă, riscă să-l atragă pe Max într-o discuție, cu scopul de a-l face să se dea de gol în privința viselor. Dar nu reușește. Așa că își impune să stea deoparte și să îl lase să-și ducă liniștit viața. Dar inima nu vrea încă să renunțe atât de ușor. Cel puțin până ce nu se va lămuri situația în care se află.  

"Nu mă pot întoarce să trăiesc în vise, Alice. Am muncit mult prea mult pentru realitatea mea." 

  
Nemaiputând să țină secret, Max i se destăinuie fetei, recunoscând că o visează și el, având parte de aceleași vise ca și ea. Alice este cum nu se poate mai fericită aflând toate acestea, dar starea de bine nu durează prea mult. Tânărul îi spulberă toate speranțele, atunci când îi spune că dorește să trăiască în realitate și nu în vise, așa cum o face ea. Tânăra a preferat mai mult să "existe" prin visele sale, nelăsând prea multă lume să intre în viața sa, cu excepția Sophiei, prietena sa cea mai bună, și neinteracționând cu niciun alt băiat, înafara lui Max, cel din vis. Pe când adolescentul a ales să se concentreze mai mult pe viitorul său și pe relațiile cu cei din jur, făcându-și chiar și o iubită care i-a fost alături în momentele de cumpănă.

"O vreme stăm întinși în tăcere, simțind pe față razele soarelui. Dacă ăsta ar fi un vis, m-aș răsuci pe burtă și mi-aș învârti degetele în buclele lui castanii și dese. Sau i-aș gâdila în joacă lobii urechilor. Când visăm, suntem mereu legați unul de altul. Dar ăsta nu-i un vis. Mă întreb dacă și lui îi e la fel de dor de vise pe cât mi-e mie. De un moment în care să nu existe nicio distanță între noi." 

Alice sperase că acum, odată ce s-au găsit în sfârșit, puteau să fie împreună, așa cum se întâmpla și în vise. Dar nu este cum își dorea și, neputincioasă, îl căuta cu privirea ori de câte ori se afla prin preajmă. Îi venea greu să îl vadă cum își trăiește în continuare viața, în timp ce ea se lupta singură cu o inimă frântă. 
  
Ignorând pentru moment emoțiile schimbătoare ale adolescenței, tinerii noștri sunt foarte curioși să descopere cauza viselor lor comune. Astfel, cei doi află că, atunci când erau mici, părinții lor i-au dus la CDV, un centru pentru descoperirea viselor, deoarece aveau coșmaruri din cauza anumitor incidente din familie. Odată rezolvată problema, se pare că au rămas cu aceste vise ciudate. Amândoi vor să știe ce s-a întâmplat cu exactitate în acel loc, de au ajuns să se viseze unul pe celălalt. 
  

„În vis știu întotdeauna că mergem într-un loc grozav. Însă chiar dacă nu ajungem niciodată acolo, nu contează, pentru că sunt cu tine.”

Poate că în vise par că știu totul unul despre altul, dar nu este chiar așa și în realitate. Visele le-au arătat doar părțile bune, nu și cele rele care îi însoțesc în viața de zi cu zi. Acest lucru nu este în stare să priceapă Alice la început, ținând-o tot pe a ei. Așa este cu îndrăgosteala asta. Nu vezi și nu auzi nimic altceva, decât ceea ce vrei. Adolescenta trebuie să înceteze să mai trăiască în vise și să se concentreze să fie ea însăși, nu cineva ce nu este, altfel se va pierde în ceva ireal, ceva care nu-i face bine. Trebuie să se accepte așa cum este și să nu-l mai ridice pe Max mai presus de perfecțiunea pe care nu o are în realitate.

"Când  te îndrăgostești, creierul tău e inundat de un val de dopamină. Oamenii obțin același efect prin consumul de droguri. În principiu, devii dependent. Dar când dragostea, persoana la care ții, îți este luată, lucrul ăsta e procesat în aceeași parte a creierului care ne spune că ne-am ars, ne-am rupt un os sau ne-am zgâriat pielea. Prin urmare, ce îți zic eu, Gândăcel, e să nu-ți faci griji. “Inima îndurerată” nu e doar o expresie. Are o bază științifică. Deci nu trebuie să te simți prost pentru că ți-e dor de el. E perfect normal. Dar toate oasele rupte, arsurile ori inimile... ei bine, până la urmă toate se vindecă."

Deși Sophie este singura ei prietenă, Alice începe să lase și alte persoane să intre în viața ei. Încă din prima zi de liceu, se împrietenește cu Oliver, un nebunatic care făcea numai prostii, dar care reușea, oarecum, să scape de pedepse în felul său. Nevoită să ia parte la activitățile extrașcolare, aceasta intră în Clubul Terariilor unde îl cunoaște atât pe Jeremiah și pasiunea lui pentru șopârle, cât și pe Celeste, iubita lui Max. Descoperă cu uimire că tipa nu este așa cum își închipuia, așa cum spera să fie cele de țeapa ei. Încearcă să o urască, dar se găsește în situația că nu poate să-i poarte pică. Amândouă țin la Max și vor să-l vadă fericit, așa că ușor-ușor ceva începe să le lege pe cele două. Acum să vedem cât va dura! Cu tatăl ei se înțelege chiar bine, căldura și iubirea pentru fiica sa reverbând din sfaturile 'ceva mai științifice' pe care acesta i le dă. Dar merg și acestea, atât timp cât sunt spuse din toată inima, nu-i așa? 
  

O poveste plină de substrat, dar care atrage prin simplitate și originalitate, Arta visării este genul de lectură care ne transmite niște lecții de care ar trebui să ținem seamă. Oricât de bine ne-am simți în visele noastre, tot realitatea este cea căreia trebuie să-i ținem piept. Și nu uitați, trebuie să ne facem singuri momentele, nu visele pe care le avem. 

Nota mea: 4/5

Dede

Jocul Final. Cheia Cerului (Endgame #2) de James Frey&Nils Johnson Shelton (recenzie)

Autori: James Frey, Nils Johnson-Shelton
Editura: Trei
Număr de pagini: 504
Anul apariţiei: 2015

Jocul Final e aici. Lumea începe să se năruie, să se destrame, s-o ia razna.
Dar Jucătorii continuă să Joace. Au rămas nouă Jucători. Cheia Pământului a fost găsită.
Două chei – şi nouă Jucători – rămân.
Cheile trebuie găsite şi doar un singur Jucător poate să câştige.

Queens, New York

Aisling Kopp crede inimaginabilul: că Jocul Final poate fi oprit.
Dar e abordată de către agenţii CIA, care ştiu de Jocul Final şi au propriile idei despre cum trebuie Jucat. Idei care ar putea schimba totul.

Regatul Aksum, Etiopia

Hilal ibn Isa al-Salt a supravieţuit la limită unui atac care l-a lăsat desfigurat. Dar trăieşte şi ştie ceva ce Jucătorii ceilalţi nu ştiu: keplerii au intervenit în desfăşurarea Jocului.
Şi n-ar fi trebuit să facă asta.

Londra, Anglia

Sarah Alopay a găsit prima cheie. Şi – împreună cu Jago – câştigă.
Dar găsirea Cheii Pământului a însemnat un preţ prea mare pentru Sarah. Nu se poate ierta pentru ceea ce a făcut.

Cheia Cerului – oriunde şi orice ar fi ea – este următoarea.

Şi toţi cei nouă Jucători nu se vor da în lături de la nimic ca s-o găsească.

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest volum!

Gândurile mele

Încă de la începutul acestui Joc final, când cei 12 meteoriți au lovit Pământul, alegându-și în sfârșit Jucătorii, scriitura simplă și energică a autorilor  James Frey și Nils Johnson-Shelton a reușit să mă fascineze, creionând o lume distopică năucitoare, într-un mod cât se poate de inedit. Deși mă așteptam la ceva explozibil, nu eram chiar atât de sigură că cel de-al doilea volum al trilogiei o să mă poată surprinde și mai mult decât a făcut-o cel anterior. Dar uite că m-am înșelat și acesta chiar mi-a depășit așteptările pe care le aveam în privința continuării, acum că haosul s-a pus în mișcare. 

„Viitorul e un joc. Timpul e una dintre reguli.”

Acțiunea acestei cărți se învârte în jurul celor nouă Jucători rămăși în lupta pentru supraviețuire. Odată găsită prima cheie, cea a Pământului, de către cahokiana Sarah Alopay, care a format o alianță cu olmecul Jago Tlaloc, Evenimentul ce amenință să distrugă totul în cale a fost declanșat. Nepăsător, Jocul își urmează propriile reguli, reguli ce se schimbă cu fiecare ezitare și fărâmă de neîncredere ce îi încearcă pe tinerii noștri. Reguli ce nu țin cont de ceea ce ei își doresc cu adevărat. Cel puțin, pentru unii dintre ei.
 
Alianțele înfiripate între Jucători în prima parte continuă și aici. Totuși, datorită situațiilor cărora sunt nevoiți să le facă față, unele au început să se cam zdruncine, confuzia și furia simțindu-se tot mai pronunțate în rândul lor. Cu toții fac greșeli și se simt neputincioși în unele momente, dar cumva reușesc să-și găsească tăria și forța necesare să mai înainteze cu un pas în cenușiul care îi înconjoară din toate părțile.

 "Poate că tu ești gata să renunți, dar eu nu-s gata să renunț la tine. Așa am eu de gând să te ajut." 

Paralel cu problemele întâmpinate din cauza Jocului, adolescenții trebuie să le țină piept și oamenilor care n-au habar de ceea ce se întâmplă chiar lângă ei. Pe zi ce trece, populația este tot mai înspăimântată de fenomenele care au loc pretutindeni. Pe lângă cei 12 meteoriții ce au căzut în diferite zone ale Pământului, sunt obligați să observe neputincioși cum un altul, mult mai mare și mai periculos, poreclit de aceștia Abaddon, amenință să elimine o bună parte din suprafața pe care își duc traiul. Cu această veste răsunând din toate cotloanele Pământului, oamenii devin tot mai egoiști față de cei din jur, fiind în stare să calce pe cadavre pentru a scăpa cu viață din ghearele morții ce se apropie vertiginos de ei.

 "Jocul Final a început și lumea deja se schimbă."   

Jucătorii continuă însă să lupte și să joace așa cum au fost instruiți, chiar dacă unii dintre aceștia sunt măcinați de regrete și de alegerile pe care le fac. Emoțiile ce îi acapară, furie, tristețe, plăcere sadică, frică, disperare, dezamăgire, vinovăție, se intensifică la fiecare obstacol înlăturat, dar ei continuă să acționeze. Fiecare luptă cu sinele său pentru a face ceea ce crede de cuviință, indiferent de impactul pe care îl are asupra sa aceste alegeri, aceste acțiuni. Continuă să lupte pentru semenii lor, pentru salvarea Pământului, sunt dispuși să riște totul pentru a învinge, chiar dacă este ultimul lucru pe care îl vor mai face în viața asta.

  "Sunt doar oameni. Nu sunt atotputernici și n-au puteri supranaturale. Dar sunt foarte, foarte periculoși. Toți suntem antrenați să omorâm, să evadăm, să ne deghizăm, să lucrăm cu computerele. Suntem piloți experimentați, luptători, scufundători. Împreună suntem cei mai periculoși oameni de pe Pământ."

Pe măsură ce înaintăm cu lectura, observăm cât de mult Jucătorii se maturizează în gândire, schimbându-se modul lor de a percepe Jocul final față de cum o făceau înainte. O parte dintre ei începe să privească dincolo de fațada acestui joc periculos și de cei care îl conduc, întrebându-se constant dacă există vreo șansă ca să-i oprească și să se salveze cu toții de la distrugere. Se gândesc dacă nu cumva ăsta este doar un șiretlic meschin creat special de kepleri pentru a elimina întreaga populație de pe planetă. Oare se simt amenințați de specia lor, de vor să scape de niște simplii muritori de rând? Tocmai ei, creatorii lor?

 

Se simte o evoluție semnificativă a personajelor. Dacă în bine sau în rău, rămâne să aflați singuri. Scopul unora a rămas același, anume să câștige cu orice preț, găsind plăcere în violență și sadism, pe când a altora a mai deviat de la cel puternic înrădăcinat în ei de către semințiile lor, încă de la începuturi.  

 
Momentele tensionante și pline de suspans, secretele îngrozitoare ce se lasă descoperite, răsturnările de situație din ce în ce mai imprevizibile, trădările și aparențele înșelătoare, scenele ce abundă în acțiune și dramatism, perspectivele multiple, tradițiile învechite și pline de istorie fac din Cheia Cerului un volum absolut năucitor care captivează cu fiecare pagină întoarsă și te atrage în jocul său, în această luptă nedreaptă, fără a-ți da vreo șansă să te eschivezi.

Nota mea: 5/5

Recenzia primului volum - aici.
Dede

 

"Belzhar" de Meg Wolitzer (recenzie)

Autor: Meg Wolitzer
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2014
Pagini: 304

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.

Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi "fragili emoţional şi foarte inteligenţi".

Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.

Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

"Belzhar este un roman original, care te marchează." - Publishers Weekly

O explorare a minţii umane care te ţine cu sufletul la gură – personajele adolescente ale lui Meg Wolitzer sunt pline de viaţă, cu emoţii reale şi poveşti interesante. - Kirkus review

 

 

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a lectura acest roman! Îl puteți găsi aici, aici și aici.

 

Gândurile mele

Belzhar este o lume pe care cu toţii ne-o închipuim, chiar dacă nu suntem conştienţi de ea sau, mai bine spus, nu vrem să credem că acel lucru ni s-a întâmplat tocmai nouă.

Belzhar este o lume în care totul se limitează, mai mult sau mai puţin, la acea traumă prin care ai fost nevoit să treci, deşi puteai să previi dinainte asta, fără vreo urmă de consecinţe. Tu eşti cel vinovat pentru ce s-a întâmplat, nu altcineva. Tu eşti cel care s-a speriat şi n-ai cum să mai schimbi asta. Ceea ce s-a petrecut, rămâne blocat în timp, deoarece nu poţi accepta adevărul că tu eşti persoana care a avut cel mai mult de suferit în toată treaba asta. Derulezi în minte acel "eveniment", ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri şi tot încerci să-ţi impui că totul e doar o fantasmă ce te bântuie, clipă de clipă, fără să-ţi lase şansa de a te decupla cu toată fiinţa ta de momentul acela îngrozitor.

Totuşi, Belzhar este şi o lume care, deşi te limitează în timpul "acela", tot ea te aduce în pragul de a accepta adevărul a ceea ce ţi s-a întâmplat. Tot ea te ajută să priveşti în ansamblu şi să vezi unde ai greşit, de s-a ajuns acolo. Te aduce faţă-n faţă cu fiinţa pe care (credeai că) o iubeşti cel mai mult, ajutându-te să-ţi dai seama dacă sentimentele tale sunt reale, dacă şi celălalt ţi le împărtăşeşte, dacă are rost să-ţi faci griji în privinţa celor care nu credeai că te vor răni vreodată şi a lucrurilor aparent minore ce pot produce un adevărat dezastru.

Îţi arată că aparenţele pot fi înşelătoare şi că nu ştii la ce te poţi aştepta cu privire la cei din jurul tău, oricât de multă încredere ai avea în ei. Totul se poate destrăma într-o clipită, fără să-ţi dai seama. Şi când se întâmplă asta, te închizi în tine şi nu mai laşi pe nimeni să te descopere. Nu vrei să accepţi realitatea, deoarece este prea dureroasă pentru tine. Preferi să nu mai ai de-a face cu absolut nimeni. Nici măcar cu cei care îţi vor doar binele şi ţin la tine cu adevărat. Te îneci singur/ă într-un abis fără fund, nelăsând pe nimeni să te salveze.

"Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut."

Povestea este narată la persoana întâi de către Jam Gallahue, o tipă drăguţă, dar care este extrem de sensibilă. Pentru prima dată, tânăra simte fiorii dragostei şi nu se mai poate concentra la absolut nimic, atunci când îi răsar în minte numai gânduri şi imagini despre el. Numele acestui "el" este Reeve Maxfield. Englez la origine, adolescentul a venit în America pentru un schimb de experienţă pe perioada unui semestru. Ceea ce s-a întâmplat între cei doi, nu se poate numi chiar "relaţie", deoarece nu a fost...de fapt, o să aflaţi pe parcurs care a fost treaba cu ăştia doi. Chestia este că totul s-a terminat rapid şi n-a fost prea drăguţ, în special pentru ea.

După acest "eveniment" dureros, Jam nu se mai simte în stare de nimic, se lasă să plutească într-o stare permanentă de visare, nu acceptă ajutorul nimănui şi nu mai comunică deloc cu cei din jur, nici măcar cu familia şi prietenii care nu ştiu ce să mai facă în privinţa ei. Pur şi simplu, lasă durerea s-o acapareze şi se închide tot mai mult în sine, nedând voie nimănui să pătrundă în străfundurile sufletului şi minţii sale. Dar gata! Familia nu mai suportă să o vadă aşa - ca o păpuşă de plastic ce-o poţi "juca" pe degete aşa cum doreşti, fără ca ea să riposteze. Părinţii tinerei, la sugestia doctorului ce-i supraveghea starea, o înscriu la The Wooden Barn, o şcoală-internat pentru tineri "fragil emoţionali şi foarte inteligenţi".
 

"Ce se întâmplă în Belzhar, orice ar fi, nu lasă nicio urmă în lumea reală. Nicio umbră, niciun fel de reziduu."

Acest lucru o irită la culme pe fată, dar nu are cum să riposteze. Vrea, nu vrea, trebuie să accepte situaţia, ca să convingă lumea că e perfect sănătoasă şi că n-are nevoie de niciun ajutor. Dar, această situaţie nu se arată prea roz. Cu o colegă de cameră zvăpăiată, fără internet şi fără telefonul mereu la îndemână, Jam nu ştie cum să se întoarcă mai repede acasă. Părinţii ei nici nu vor să audă de aşa ceva. N-o vor lua de-acolo până ce nu vor fi siguri că totul va reveni la normal. Aşa că, pentru un întreg semestru, adolescenta este blocată în acea şcoală, unde buna majoritate a profesorilor se poartă cu elevii ca şi cum ar fi de porţelan, în orice clipă, aceştia putând să izbucnească sau să se dea mai rău peste cap decât sunt deja.

Totuşi, se arată şi o ocazie minunată de a-şi face prieteni, printre care: KJ, colega de cameră cu probleme de alimentaţie, şi cei patru colegi ce o însoţesc la ora de Teme Speciale în Engleză, fiecare având "traumele" lui. Cursul este susţinut de doamna Quenell care, în fiecare semestru, îşi alege cinci-şase elevi care să ia parte la acesta. Alegerea autorului pe care-l vor studia la clasă este în strânsă legătură cu problemele anume ale adolescenţilor respectivi. Doamna Q doreşte ca tinerii să înveţe să vadă dincolo de ceea ce li s-a întâmplat, să cumpănească înainte de a judeca ceva sau pe cineva, să observe că nu sunt singuri şi că pot exista soluţii, dacă îţi dai voie să le cauţi cu adevărat.
 

"Cuvintele contează. Asta a spus doamna Quenell de la bun început. Cuvintele contează. Întreg semestrul am căutat cuvintele cu care să spunem ceea ce trebuia să spunem. Ne căutăm propria noastră voce."

Autorul ales pentru Jam, Siera, Casey, Mark şi Griffin este Sylvia Plath, cunoscută atât pentru operele sale, cât şi pentru viaţa pe care a dus-o şi sfârşitul tragic de care a avut parte. Doamna Q le oferă celor cinci câte un exemplar din “Clopotul de sticlă”, roman autobiografic ce vorbeşte despre depresia unei tinere femei, care n-a reuşit niciodată să treacă peste momentul dureros al pierderii tatălui său. Pe lângă carte, profesoara le oferă şi câte un jurnal, ale cărui pagini şi coperţi par îngălbenite de timp, oferindu-le parcă o aură neobişnuită celor care-l folosesc. Spuneam ceva mai sus că nu totul este ceea ce pare. Nici măcar acest jurnal.

Astfel că, săptămânal, cei cinci citesc câte unul-două capitole din romanul lui Plath și scriu în jurnal ceea ce le vine în minte, atunci când se gândesc la momentul nefericit din viața lor. La fiecare oră de literatură engleză, aceștia dezbat problemele personajului feminin din "Clopotul de sticlă": de ce s-a ajuns la ceea ce i s-a întâmplat, de ce n-a reușit să treacă peste moartea tatălui, având în vedere că, într-un final, aparent, își găsise fericirea. Fiecare dintre adolescenți descoperă cu uimire că se regăsesc, mai mult sau mai puțin, printre rândurile ascunse ale autoarei și, pe măsură ce vorbesc, simt că ceva se schimbă în interiorul lor. Iar jurnalul contribuie și el destul de mult la acest aspect. Dar o să vă las pe voi să vedeți cât de mult i-a ajutat, sau nu, aceste ore speciale și jurnalele primite.
 

"Toată lumea, continuă ea, privind în jur spre noi, are ceva de spus. Dar nu toată lumea poate suporta să o spună. Treaba voastră e să găsiţi o modalitate."

Şi uite că, la fel ca întotdeauna, de la o "traumă", interpretată de fiecare personaj altfel, se ajunge la o legătură extrem de puternică, de profundă, între eroii noștri. Legătură care-i va uni, mai mult decât o simplă prietenie de care au avut parte până atunci. Problemele întâmpinate îi fac să conștientizeze că nu totul este lapte și miere în viață și că trebuie să se poarte mai cu simțul răspunderii. Trebuie să-și accepte partea din vina ce a declanșat acel moment din viețile lor și să n-o lase pe toată să atârne pe umerii altora. Trebuie să-și accepte greșelile cu capul sus, nu să se ascundă în spatele lor. Trebuie să treacă peste, astfel nu vor rezolva nimic, iar totul va fi și mai rău decât este deja.

Belzhar este o lectură care te pune pe gânduri și-ți arată că nu trebuie să fugi de lucrurile negative ce ți se întâmplă, ci trebuie să le întâmpini cu fruntea sus și să încerci să le dobori, fie singur, fie acceptând ajutorul celor din jur. Autoarea creionează niște personaje veridice, complexe, cu probleme ce se întâlnesc la tot pasul în lumea noastră, chiar dacă nu ies la iveală, probleme a căror soluționare dorim mai mult să o evităm, decât să o ducem la capăt.

Nota mea: 4.5/5

Recenzie: După ce ne-am întâlnit de Anna Todd

Descriere:

Primul volum din seria AFTER

    Tessa Young e o fată cuminte, silitoare şi ordonată. După ce intră la universitate şi îl cunoaşte pe Hardin, viaţa ei se schimbă radical. Cu părul lui răvăşit, accentul britanic, tatuajele şi piercingurile, Hardin e complet diferit de băieţii pe care i-a întâlnit până acum. E arogant şi crud – ar avea toate motivele să-l urască. Dar felul în care o sărută trezeşte în ea o pasiune cum n-a mai simţit.

    Deşi o respinge, spunând că nu-i este el alesul, Tessa e hotărâtă să insiste şi să-l găsească pe adevăratul Hardin, care a ridicat între el şi lume un zid de trădări şi minciuni.

    Tessa are deja iubitul perfect. Atunci de ce se luptă să treacă peste propria mândrie rănită şi peste prejudecăţile lui Hardin vizavi de fetele drăguţe ca ea?

Poate că e vorba de... dragoste?

After a fascinat cititorii din toată lumea. Trăieşte şi tu experienţa de pe internet!

Am vrut să spun o poveste realistă, despre oameni adevăraţi. Nu scriu despre destine idilice, ci despre oameni ca mine, care poate au avut o copilărie mai dură. -- Anna Todd

“I can't help but think of the phrase '' sometimes it is better to be kept in the dark than be blinded by the light.” 

Gândurile mele (Simona): “După ce ne-am întâlnit” este o poveste incredibilă, o poveste frumoasă de dragoste dintre două persoane care sunt atât de diferite prin stilul lor fizic, dar atât de asemănătoare prin plăcerile pe care lectura le-o aduce. Se regăsesc în poveşti precum “La răscruce de vânturi”, “Mândrie şi prejudecată”, dar prima poveste descrie întocmai opoziţia în care se află societatea faţă de cei doi tineri, statutul pe care îl au impus prin hainele pe care le poartă, aşa se etichetează un om în ziua de azi, iar cea de-a doua poveste vorbeşte despre învingerea diferenţelor sociale datorită sentimentelor. Oare sub semnul neşansei să stea şi iubirea celor două personaje? Oare vor reuşi să spargă prejudecăţiile societăţii în ceea ce priveşte aspectul fizic al cuplului lor?

“I feel as though I am ice and he is fire.

We are so completely different, yet the

same.” 

Hardin Scott este tipul de băiat rău, care se îmbracă mereu în negru şi este plin de tatuaje având şi câteva piercinguri. Este un look, pe care Hardin şi-l asumă cu mândrie şi care îl defineşte foarte bine. Majoritatea timpului petrecut la Londra îşi pun amprenta pe sufletul său, cu un tată alcoolic şi o mamă care a plătit scump pentru una din acţiuniile soţului ei, micul băieţel de atunci devine din ce în ce mai închis în sine şi încearcă să ţină oamenii cât mai departe de el. Coşmarurile nu-i dau pace, iar persoanele din jur nu pot pătrunde prin zidul creeat cu ani în urmă pentru a proteja un copil care a fost mult prea brutal tras într-o lume rece şi dură, care nu a avut timp să guste frumuseţea copilăriei. Toate astea până când o cunoaşte pe Tessa!

“I think back to what Landon said about heartbreak, that if you don’t love the person, they can’t break your heart. Hardin repeatedly breaks my heart, even when I don’t think there are any more pieces to break. And I love him. I love Hardin.”

Această fată care poartă haine conservatoare îi stârneşte interesul lui Hardin, dar şi reciproca este valabilă. Chiar dacă Tessa are o relaţie cu Noah un băiat pe care îl cunoaşte încă din copilărie, ea nu poate sta departe de Hardin. Curiozitatea ei pentru acest băiat îi adoarme semnalele de alarmă care îi spun să stea cât mai departe de el. Odată intrată în casa frăţiei ea cunoaşte un Hardin nepăsător, arogant şi nesimţit, care nu dă doi bani pe nimeni şi care are cea mai proastă părere din lume despre el. Se desfiinţează fără pic de jenă, dar curând Tessa începe să preia iniţiativa şi să încerce să dezlege misterul din spatele măştii sale de piatră. Ea primeşte mesaje contradictorii de la Hardin şi ajunge să pună piciorul în prag şi să se ţină cât mai departe de băiatul care a început să intre în sufletul ei şi în gândurile ei!

O iubire toxică, dar şi frumoasă, un băiat imposibil, ai cărui demoni vin să-l bântuie în coşmarurile sale. Un suflet de copil rămas captiv undeva în trecut, dar care cu ajutorul iubirii poate fi eliberat şi vindecat. Oare o va lăsa Hardin pe Tessa să-l ajute în lupta cu demonii lui? Sau o va distruge pentru că s-a apropiat prea mult? Citiţi şi veţi afla!

“Hardin is like a drug; each time I take the tiniest bit of him, I crave more and more. He consumes my thoughts and invades my dreams.”



Nota mea 4/5:

Recenzie: Regatul furtunilor de Leigh Bardugo

Descriere:

Un ţinut fabulos: Ravka
O elită magică: Grisha
O eroină cu superputeri: Alina Starkov

    "Întunecatul", conducătorul Grishei, a supravieţuit bătăliei din Falia Umbrei şi reapare cu o putere înzecită şi un plan diabolic. Cu ajutorul lui Sturmhond, un corsar faimos, Alina Starkov se întoarce în ţara pe care a părăsit-o, hotărâtă să lupte cu forţele ce ameninţă Ravka. Dar pe măsură ce puterea ei creşte, se vede prinsă tot mai mult în jocul de magie interzisă al Întunecatului, ce o îndepărtează de Mal. Alina trebuie să aleagă între ţara ei, puterea pe care o are şi dragostea pentru Mal — altfel riscă să piardă totul în faţa asaltului iminent.

“When people say impossible, they usually mean improbable.” 

Gândurile mele (Simona): Cea de-a doua carte din trilogia Grisha a fost ok, a avut puncte bune şi puncte slabe. Fiind o persoană care adoră acţiunea într-o carte care mai ales prefigurează un război la orizont, a fost destul de greu să aştept construcţia acţiunii până la punctul culminant, de aceea am luat frumos o cană de cafea şi am citit pe nerăsuflate toţi acei paşi până la marele final şi acolo s-au cam stricat lucrurile pentru mine. Mi-aş fi dorit ca totul să fie altfel în finalul celui de-al doilea volum. Mi-aş fi dorit o bătălie mult mai amplă, cu puterile Grisha mult mai pregnante, mult mai bine descrise, aş fi vrut mai multă complexitate din punctul acesta de vedere.

“I've seen what you truly are," said the Darkling, "and I've never turned away. I never will. Can he say the same?” 

     Aş fi vrut ca relaţia Alinei cu Mal să evolueze mai mult şi nu să stagneze, mi-aş fi dorit mult mai multe scene cu ei. Am înţeles că Alina avea foarte multe atribuţii de îndeplinit şi Mal la fel, dar au trecut prin atât de multe lucruri împreună încât speram să văd mai multă hotărâre din partea lor în ceea ce priveşte relaţia pe care o au. 

“I have loved you all my life, Mal," I whispered through my tears. "There is no end to our story.”

“The Darkling will hunt you for the rest of your days."
"Then you and I will have something in common, won't we? Besides, I like to have powerful enemies. Makes me feel important."
Mal crossed his arms and considered the privateer. "I can't decide if you're crazy or stupid."
"I have so many good qualities," Sturmhond said. "It can be hard to choose.”

    Din puctul meu de vedere relaţia lor a ajuns într-un impans în care iubirea nu mai era suficientă, scopurile lor erau diferite şi puterea pe care Alina o dobândeşte prin intermediul celui de-al doilea amplificator nu este îndeajuns, dar mi-aş fi dorit pe de o parte ca Mal să o susţină cu inima deschisă pe Alina, iar pe de altă parte să-i întoarcă spatele. Ştiu că probabil nu are nici un sens, dar cum spuneam, cei doi au trecut prin foarte multe intrigi urâte în primul volum şi voiam ca asta să-i unească, îmi doream ca Mal să o susţină şi să o accepte aşa cum este, dar pe de altă parte acea fată pe care el o iubea ajunge să fie orbită de puterea amplificatoarelor şi să-şi dorească mai mult, încet, încet acea fată care fugea de sub domnia Întunecatului, ajunge să pună piciorul în prag şi să stea în primul rând în faţa armatei de umbre a acestuia. Acea fată nu mai are nevoie de protecţia nimănui.

“I want to kiss you,” Nikolai said. “But I won’t. Not until you’re thinking of me instead of trying to forget him.”

     În final lucrurile ajung pe linia de plutire, un echilibru se aşează peste toate lucrurile întâmplate, dar o mare bătălie îşi anunţă sosirea în volumul trei şi sunt convinsă că va fi una explozivă. Vă recomand cu drag trilogia, chiar dă dependenţă!

“I thought you wanted to go."

"I wanted you to ask me to stay.” 

Nota mea 3/5:

Recenzie: Pe strada Dublin de Samantha Young

  

Descriere:

Tot ce vrea ea este prezentul.
Însă viitorul îi rezervă o surpriză...

New York Times bestseller

Jocelyn Butler a fugit ani întregi de trecutul său. Însă bărbatul seducător pe care îl cunoaşte o va dezbrăca de toate... secretele.

Acum patru ani, Jocelyn Butler şi-a lăsat în urmă trecutul dureros şi a plecat din Statele Unite în Scoţia, pentru a lua totul de la capăt.

S-a hotărât să-şi îngroape suferinţa şi să meargă înainte fără a se mai implica în nicio relaţie.

Pare mulţumită să ducă o viaţă retrasă până în clipa în care se mută într-un apartament superb pe Dublin Street. Acolo cunoaşte un bărbat care zguduie din temelii lumea ei păzită cu grijă.

Braden Carmichael obţine întotdeauna ce vrea. Ştiind cât de sceptică este Joss privind orice fel de relaţie, Braden îi propune un aranjament sexual care să satisfacă atracţia intensă dintre ei şi care să le ofere în acelaşi timp libertate totală.

“I would say it was nice to meet you, but I was naked so… it wasn’t.” 

Gândurile mele (Simona): O poveste impresionantă şi sfâşietoare, care atinge o coardă sensibilă în sufletul tuturor. O poveste despre o familie distrusă, despre o fată care a pierdut totul, care nu mai ştie cum să iubască, să trăiască şi să se bucure de micile daruri care se ivesc în jurul ei. Jocelyn Butler ajunge în Scoţia încercând să lase în urmă totul, să reprime dureroasele amintiri din acea cumplită zi când a primit tragica veste, încearcă să fugă fără să se mai uite în urmă. Dar aici, pe strada Dublin cunoaşte un străin misterios, care curând va intra în viaţa ei şi îi va întoarce lumea cu susul în jos. Colega ei de apartament Ellie, este o prezenţă încântătoare, pe care Joss o primeşte cu greu în viaţa ei, îi permite să vadă frânturi din sufletul ei sfâşiat de durere şi reuşeşte în cele din urmă să treacă peste teama de a pierde această prietenie foarte preţioasă pentru ea. Străinul misterios se numeşte Braden Carmichael, chiar fratele colegei de apartament a lui Joss. Cei doi se întâlnesc de mai multe ori, iar Braden îi propune lui Joss un târg şi anume să fie prieteni cu beneficii. Joss nu-şi doreşte o relaţie, îi este frică să se gândească la dragostea adevărată, pe care părinţii ei au trăit-o. Cu toate astea Braden este genul de bărbat care ştie exact ceea ce vrea şi cum să obţină acel lucru, iar Joss o să se găsească prinsă într-o plasă plină de sentimente frumoase, pure şi incredibile. Singura ei teamă este că nu-şi doreşte să simtă nimic din ce i-ar putea deschide sertalele amintirilor, care ar putea să o propulseze înapoi în trecut.

“Let me rephrase.” He took a seething step toward me. “When it comes to you… I don’t like to share.”

“Babe, nice lingerie is for seducing a man. I’m already fucking seduced.” 

    O poveste fascinantă, despre problemele prin care reuşeşte să treacă o persoană datorită prieteniei şi a iubirii. Este o lecţie frumoasă, care te învaţă să preţuieşti ceea ce ai cât încă mai ai acel ceva lângă tine, dar şi să continui să înnoţi şi să nu te înneci atunci când vremuri tulburi te trag în adâncuri. Plină de emoţii frumoase aşa pot descrie „Pe strada Dublin” de Samantha Young, o carte pe care am citit-o într-o perioadă destul de anapoda din viaţa mea şi care m-a ţinut la suprafaţă când am avut nevoie de un moment de respiro. Vă recomand cu drag această carte dacă nu aţi pus mâna pe ea deja!

    “I know you love me, Jocelyn, because there’s no fucking way I can be this much in love with you, and not have you feel the same way. It’s not possible.”


Nota mea 3/5:

Cioburi de stele (Constelaţii #1) - Amie Kaufman&Meagan Spooner (recenzie)

Autori: Amie Kaufman&Meagan Spooner
Editura: Trei
Apariţie: 2014
Pagini: 480

Trei lumi. Trei poveşti de iubire. Un singur duşman.

Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.

"O aventură palpitantă în spaţiul cosmic." - Kirkus Reviews

"Nu ştiu cine sau ce ne urmăreşte, dar îmi dau seama că floarea este un dar de la fiinţele misterioase. Nu ştiu ce intenţii au ele, dar ştiu ce înseamnă acest dar pentru mine. Nu sunt singură. Poate că n am fost niciodată. Nici măcar când am intrat în măruntaiele navei. Acele fiinţe şoptitoare îmi citesc gândurile. Citesc în sufletul meu."

Gândurile mele

Mulţumesc Editurii Trei pentru şansa de a citit această carte minunată!

(O puteţi găsi aici şi în toate librăriile online!)
 

" … lumea noastră, vieţile noastre sunt reduse la un pumn de cioburi de stele, într-un colţ îndepărtat de spaţiu. ”

 

Emoţionant, amuzant, plin de mister şi de răsturnări de situaţie, Cioburi de stele a devenit destul de repede unul dintre romanele mele preferate. Pas cu pas, datorită stilului lejer şi asemănător al celor două autoare, pătrundem într-o lume absolut fascinantă, imprevizibilă, revitalizantă chiar, în care elementele naturii se întrepătrund într-un mod unic şi ciudat, un joc rapid, şocant şi ireversibil. O lume presărată în pasaje descriptive bogate în detalii semnificative, dialoguri ce fac deliciul cititorilor şi personaje realiste, atât de aproape de normalitate, ce ne oferă şansa de a simţi şi de a vedea, prin intermediul fiecăruia, cum şi în ce fel fac faţă situaţiilor neprevăzute ce li se ivesc în cale.

Povestea debutează cu o petrecere fastuoasă, ce are loc pe Icarus, cea mai mare navă spaţială construită vreodată, aceasta aparţinând de drept companiei LaRoux Industries, deţinută de cel mai bogat şi influent om din galaxie. Printre numeroasele chipuri ce-şi fac loc printre paşi de dans şi tăvi plutitoare ce abundă de mâncare şi băuturi, se remarcă tânărul comandant Merendsen. Datorită isprăvilor sale curajoase şi nebuneşti, la numai 18 ani, Tarver devine erou de război şi primeşte titulatura de maior. Deşi este un tânăr de condiţie săracă şi nu prea ar avea ce căuta la asemenea manifestaţii ale lumii bune, care-i displac profund, noul statut îl obligă, într-o oarecare măsură, să intre în rândul acestor bogătani ce-l amuză cu ţinutele lor înzorzonate în tandem cu moda.

 

"Imaginea diurnă cu cer, soare şi nori, oferită de ferestrele panoramice, îşi schimbă treptat culoarea — auriu, portocaliu, trandafiriu — şi în final se transformă într-o imagine nocturnă cu cer înstelat mai strălucitor decât s-ar vedea de pe orice planetă. De pe Corint nu se pot vedea stelele, doar licărul rozaliu al luminilor oraşului care se reflectă într-o atmosferă şi imaginile holografice ale artificiilor de pe cer."

 

Un alt personaj care îţi trezeşte o curiozitate acerbă de cum îi captivezi privirea inteligentă în a ta, este domnişoara LaRoux, cea mai bogată fată din Univers, care are parte de tot ceea ce îşi doreşte din partea tatălui ei excesiv de protectiv. La o primă impresie, Lilac pare genul de adolescentă răsfăţată, arogantă, care duce o viaţă absolut perfectă, fără nicio grijă, obişnuită să bată doar din palme ca totul să iasă aşa cum vrea ea, ca lumea întreagă să fie la picioarele ei, făcându-i pe plac, indiferent de consecinţe. Dar, sub acest înveliş de "prinţesă" încrezută, nepăsătoare la vieţile celorlalţi, se ascunde o tânără sufletistă, cu simţul umorului, care regretă, de fiecare dată, faptul că trebuie să-i umilească pe cei care nu vor decât să o cunoască mai bine.

 

"Nu mă descurc bine deloc. Mă simt ca o păpuşă din cârpe, fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi."

 

Momentul în care privirile tinerilor se intersectează, între cei doi începe să se creeze o legătură invizibilă ce-i atrage instantaneu unul spre celălalt. Mânaţi de o reală curiozitate şi o senzaţie ciudată, aceştia ajung să şadă pe scaune alăturate şi să schimbe câteva vorbe ca şi cum s-ar cunoaşte de multă vreme. Pentru clipe bune, Tarver şi Lilac poartă o discuţie lejeră, simplă, chiar monotonă, fără artificii care să-l impresioneze pe celălalt, se comportă natural, ca şi cum ar fi doar doi străini ce abia acum au avut ocazia de a se cunoaşte, deşi tânăra ştia prea bine care sunt originile comandantului. Niciunul nu simte nevoia de a mărturisi cine este cu adevărat, aşa că lasă ca totul să vină de la sine, bucurându-se sincer de compania celuilalt.

 

"Nu pot să nu-mi iau gândul de la ea. I s-a părut amuzant să se distreze pe seama mea în faţa prietenelor ei?"

Dar, această "amiciţie", această voie bună, nu durează prea mult, conjuncturile în care se află amândoi trezind-o la cruda realitate pe Lilac şi aducându-i aminte că nu fac parte din aceeaşi categorie socială, indiferent câte medalii ar fi câştigat cel de lângă ea. Ştia că a fost o greşeală din partea ei să se lase dusă de val şi să-i dea impresia că este disponibilă să îşi piardă timpul cu el, oferindu-i speranţe deşarte. Astfel că, după doar trei zile de la petrecere, cei doi se regăsesc din nou, Lilac aflându-se în compania prietenelor ei, iar Tarver purtând o discuţie cu unul dintre camarazii săi. Nu este o revedere prea plăcută, mai deloc, aş putea spune

 

Nedorind să-şi pericliteze aşa-zisa reputaţie în faţa verişoarei şi a gardei sale de corp, domnişoara LaRoux are mare grijă ca Tarver să afle care este identitatea ei şi că niciodată nu s-ar preta să devină prietenă cu cineva de condiţia lui, spre amuzamentul prietenelor ei. De ochii lumii şi a celor care o cunosc, tânăra îşi joacă rolul la perfecţie, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori. Ştia prea bine ce s-ar întâmpla dacă tatăl ei ar afla că ea i-ar fi permis comandantului Merendsen să se apropie mai mult decât trebuia.

 

"Până la urmă, mi se face milă de ea.
- Vrei să te odihneşti puţin? o întreb eu uitându-mă pe furiş să văd cât mai e până apune soarele. N-aş vrea să ne prindă noaptea prin pădure. Mi-e şi-aşa destul de greu s-o trag după mine pe fata asta răsfăţată. Tot ce ne-ar lipsi e să-şi rupă vreun picior.
Ea se gândeşte puţin, apoi clatină din cap, încercând să-şi aranjeze părul cu mâna.
- Dar unde să mă aşez?
Să te aşezi? Oh, ce mă bucur că ai întrebat! Am în buzunar un şezlong confortabil pe care l-am adus special pentru Alteţa Voastră.
Mă abţin s-o spun cu voce tare şi strâng din buze."
  
 

 

Bineînţeles că o umilinţă în public nu vine niciodată singură! Ce a putut să urmeze după, este de-a dreptul colosal şi cam greu de imaginat, dar nu imposibil. Icarus, nava cu o capacitate de 50.000 de oameni, explodează aparent fără niciun motiv concret şi ajunge să cadă de pe propria orbită pe o planetă terraformată, dar abandonată, nefiind populată de către absolut nicio fiinţă umană. Singurii supravieţuitori dintre miile de suflete nevinovate sunt doar Lilac şi Tarver care reuşesc, datorită fetei, să se salveze la timp cu una dintre capsulele de urgenţă.

 

Acum, cei doi nu mai sunt comandantul Merendsen, erou de război, şi domnişoara LaRoux, fiica celui mai bogat om din galaxie, ci sunt doar doi naufragiaţi, doi oameni ce nu au altă cale decât să înveţe să convieţuiască împreună până la sosirea echipelor de salvare. Un lucru al naibii de dificil. Pentru amândoi. În ciuda faptului că trebuie să se suporte unul pe altul, o situaţie frustrantă pentru fiecare, mai trebuie să fie atenţi şi la pericolele ce se pot ivi pe neaşteptate în drumul lor. Pe deasupra, nişte fiinţe misterioase se joacă cu mintea lor, şoptindu-le cuvinte indescifrabile şi inducându-le senzaţii şi viziuni destul de neobişnuite.

 

"Afară este linişte. Aerul proaspăt este mai dens decât pe alte planete recent colonizate. De fapt, nu cred că am mai respirat vreodată un aer atât de curat, nici măcar la mine acasă."

Mi-a plăcut mult evoluţia personajelor, în special, cea a domnişoarei LaRoux. Faţă de tânără răsfăţată, nepăsătoare şi enervantă, Lilac a evoluat substanţial, renunţând la "copilăriile" ce îi conduceau mai mereu viaţa. A devenit mai puternică, mai încrezătoare în forţele proprii, mai atentă la ceea ce o înconjoară, mai demnă de rolul pe care-l are în societate.

 

"Aş putea să fiu rea şi să-i dau peste nas, atrăgându-i atenţia că de data asta nu are încotro şi trebuie să mă creadă. Altădată n-aş fi ezitat, dar acum, când mă uit la el, nu-mi vine să fac asta."

Văzându-se doar ea şi comandantul, singuri pe o planetă total necunoscută, şi-a dat seama că nu va ajunge nicăieri dacă se va comporta prosteşte. Sălile colorate de bal şi holovideo-urile au fost rapid înlocuite de imensele bucăţi metalice din nava prăbuşită şi de adevărata natură, aşa cum n-a văzut-o niciodată în viaţa ei, ce se dezlănţuie în jurul lor într-un mod necontrolat, chiar haotic. Cu ajutorul tânărului soldat, învaţă cum să supravieţuiască, cum să se folosească de lucrurile din jur în acest scop, cum să înfrunte provocările ce apar, ceva ce n-a crezut că va face vreodată. Vom cunoaşte o Lilac aflată la polul opus de ce era odată. Şi nu pot decât s-o felicit pentru asta!

 

"— Plouă, îi spun eu cu vocea încă răguşită după somn.
Apoi îmi dreg glasul şi adaug:
— Stai liniştită. E apă care cade din nori.
Ea se încruntă şi încearcă în zadar să se ferească.
— Direct din nori? Este igienică?
La început râd pe înfundate, pe urmă zâmbesc amuzat, dar simt că explodez dacă mă mai abţin mult, aşa că în final izbucnesc în hohote de râs şi râd de nu mă mai opresc."

Nu pot să închei fără a vă vorbi puţin şi despre tânărul comandant. Un tip realist, puternic şi foarte eficient, calităţi ce şi le-a însuşit şi îmbunătăţit în cadrul armatei. Cu toate că răbdarea îi este pusă la grea încercare de prezenţa domnişoarei LaRoux, acesta izbuteşte să se abţină de la comentarii ironice, o încurajează şi o ajută să meargă mai departe, deşi ştie că este foarte posibil să nu-i salveze nimeni. Pe parcursul aventurii, relaţia dintre el şi Lilac avansează treptat, cât se poate de normal: de la doi străini ce n-aveau deloc încredere unul în celalălt ajung să devină doi tovarăşi ce încearcă pe cât posibil să-şi facă mai uşor şi mai plăcut drumul spre salvare, ca, mai apoi, prietenia şi dragostea să le iasă în cale într-un final.

 

Necunoscutul care-i pune la grea încercare, vremea ce se schimbă radical, lupta pentru supravieţuire, înţepăturile jăratice pe care şi le aruncă unul altuia şi fiinţele şoptitoare, misterioase făpturi ce-i scaldă în viziuni bizare, aducându-i faţă-n faţă cu fragmente din trecut şi avertizându-i de pericolul care încolţeşte prin preajma lor, fac din această carte o lectură captivantă, ireală.

 

Nota mea: 5/5