"Arta visării" de Lucy Keating (recenzie)

Titlul original: Dreamology: A Love Stoy
Traducere de: Ana Dragomirescu 
Anul apariţiei: 2016
Nr. de pagini: 328

Viaţa e un vis
Apoi te trezeşti.

Eu l-am inventat pe Max. Cel puţin asta mi-am spus întotdeauna. Toţi bărbaţii pe care i-am adorat încă din copilărie, combinaţi într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înşelat.
Pentru că în uşa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max. 
Max al meu. 
Max cel din visele mele. 
Max al meu care nu există în realitate.

De când se ştie, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. 
Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanţi roz, s-au bătut cu biscuiţi în Muzeul Metropolitan de Artă şi s-au îndrăgostit nebuneşte, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (şi doar al viselor ei) până în dimineaţa în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice.

Când te îndrăgosteşti în vis, mai poate realitatea să-ţi fie de ajuns?

"În mod evident, sunt perfect conştientă că par sută la sută ţăcănită când spun că m-am îndrăgostit de un om pe care nu l-am întâlnit niciodată, care nici măcar nu există. Dar din moment ce nu-mi pot aminti o perioadă în care să nu-l fi visat pe Max, mi-e greu să fac diferenţa. Locurile se schimbă, la fel şi poveştile, însă Max rămâne acelaşi, întâmpinându-mă în fiecare vis cu zâmbetul lui poznaş şi inima lui mare. El e sufletul meu pereche." 

Gândurile mele

Mulțumesc Editurii Trei pentru lecturarea acestei cărţi! O puteţi găsi aici!

Tuturor ne place să visăm și, câteodată, am vrea să nu ne mai trezim la realitatea cenușie care ne înconjoară. Dorim să ne pierdem măcar pentru câteva ore în visele noastre, fie ele uneori prea ciudate. Dar, hei!, sunt ale noastre și nu ni le poate lua nimeni. 
  
Dar dacă acestea par că s-ar transpune în viața reală, chiar sub ochii noștri? Cum ar trebui oare să reacționăm la ele? Oare ne mai dăm seama de ce parte a barierei ne aflăm: cea a visului sau cu picioarele pe pământ, așa cum ar trebui să fim? 
  
Dacă ți-ai vedea câinele conducând o motocicletă? Dar cerul plin de stele în culorile curcubeului? Dacă ai știi că piesele de lego sunt din ciocolată, le-ai mânca? Dar dacă te-ai afla într-un muzeu de artă, iar toate tablourile ar fi goale, ți-ai pune imaginația la bătaie ca să vezi ce iese? 

Ei, bine, de astfel de vise are parte personajul nostru feminin, Alice. Și chestia este că nu e singură. Aceste vise înseamnă foarte mult pentru adolescentă, deoarece așteaptă cu mare nerăbdare să adoarmă din nou și să își întâlnească prietenul. De fiecare dată când pătrunde pe tărâmul viselor, Max este acolo pentru ea, indiferent în ce aventură urmează să pornească.

"Reală. Ultimul cuvânt rămâne în aer între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea trecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele. Pentru că el nu există în realitate." 

  
Fiind nevoită să se mute împreună cu tatăl său înapoi în orașul natal, deoarece bunica sa murise și le lăsase casa în care Alice copilărise, parcă tot ceea ce visase vreodată prinde viață. Complet paralizată și cu inima bubuindu-i în piept, se trezește față-n față cu Max al ei. Cu Max pe care-l iubea încă de când era mică. Cu Max care era mereu lângă ea, așteptând-o. Cu Max care nu exista în realitate, dar, se pare, că... o cam făcea. 
  
Ce se întâmplă când băiatul viselor tale, acum cât se poate de real, pare că nu te cunoaște și te tratează cu indiferență? Cum poți suporta să îl întâlnești noaptea în vise, iar ziua să vă comportați ca și cum nu v-ați mai întâlnit până în acel moment? 

Alice se simte din ce în ce mai confuză și nu mai știe cum să reacționeze la ceea se întâmplă. Știind că ar putea să pară ridicolă, riscă să-l atragă pe Max într-o discuție, cu scopul de a-l face să se dea de gol în privința viselor. Dar nu reușește. Așa că își impune să stea deoparte și să îl lase să-și ducă liniștit viața. Dar inima nu vrea încă să renunțe atât de ușor. Cel puțin până ce nu se va lămuri situația în care se află.  

"Nu mă pot întoarce să trăiesc în vise, Alice. Am muncit mult prea mult pentru realitatea mea." 

  
Nemaiputând să țină secret, Max i se destăinuie fetei, recunoscând că o visează și el, având parte de aceleași vise ca și ea. Alice este cum nu se poate mai fericită aflând toate acestea, dar starea de bine nu durează prea mult. Tânărul îi spulberă toate speranțele, atunci când îi spune că dorește să trăiască în realitate și nu în vise, așa cum o face ea. Tânăra a preferat mai mult să "existe" prin visele sale, nelăsând prea multă lume să intre în viața sa, cu excepția Sophiei, prietena sa cea mai bună, și neinteracționând cu niciun alt băiat, înafara lui Max, cel din vis. Pe când adolescentul a ales să se concentreze mai mult pe viitorul său și pe relațiile cu cei din jur, făcându-și chiar și o iubită care i-a fost alături în momentele de cumpănă.

"O vreme stăm întinși în tăcere, simțind pe față razele soarelui. Dacă ăsta ar fi un vis, m-aș răsuci pe burtă și mi-aș învârti degetele în buclele lui castanii și dese. Sau i-aș gâdila în joacă lobii urechilor. Când visăm, suntem mereu legați unul de altul. Dar ăsta nu-i un vis. Mă întreb dacă și lui îi e la fel de dor de vise pe cât mi-e mie. De un moment în care să nu existe nicio distanță între noi." 

Alice sperase că acum, odată ce s-au găsit în sfârșit, puteau să fie împreună, așa cum se întâmpla și în vise. Dar nu este cum își dorea și, neputincioasă, îl căuta cu privirea ori de câte ori se afla prin preajmă. Îi venea greu să îl vadă cum își trăiește în continuare viața, în timp ce ea se lupta singură cu o inimă frântă. 
  
Ignorând pentru moment emoțiile schimbătoare ale adolescenței, tinerii noștri sunt foarte curioși să descopere cauza viselor lor comune. Astfel, cei doi află că, atunci când erau mici, părinții lor i-au dus la CDV, un centru pentru descoperirea viselor, deoarece aveau coșmaruri din cauza anumitor incidente din familie. Odată rezolvată problema, se pare că au rămas cu aceste vise ciudate. Amândoi vor să știe ce s-a întâmplat cu exactitate în acel loc, de au ajuns să se viseze unul pe celălalt. 
  

„În vis știu întotdeauna că mergem într-un loc grozav. Însă chiar dacă nu ajungem niciodată acolo, nu contează, pentru că sunt cu tine.”

Poate că în vise par că știu totul unul despre altul, dar nu este chiar așa și în realitate. Visele le-au arătat doar părțile bune, nu și cele rele care îi însoțesc în viața de zi cu zi. Acest lucru nu este în stare să priceapă Alice la început, ținând-o tot pe a ei. Așa este cu îndrăgosteala asta. Nu vezi și nu auzi nimic altceva, decât ceea ce vrei. Adolescenta trebuie să înceteze să mai trăiască în vise și să se concentreze să fie ea însăși, nu cineva ce nu este, altfel se va pierde în ceva ireal, ceva care nu-i face bine. Trebuie să se accepte așa cum este și să nu-l mai ridice pe Max mai presus de perfecțiunea pe care nu o are în realitate.

"Când  te îndrăgostești, creierul tău e inundat de un val de dopamină. Oamenii obțin același efect prin consumul de droguri. În principiu, devii dependent. Dar când dragostea, persoana la care ții, îți este luată, lucrul ăsta e procesat în aceeași parte a creierului care ne spune că ne-am ars, ne-am rupt un os sau ne-am zgâriat pielea. Prin urmare, ce îți zic eu, Gândăcel, e să nu-ți faci griji. “Inima îndurerată” nu e doar o expresie. Are o bază științifică. Deci nu trebuie să te simți prost pentru că ți-e dor de el. E perfect normal. Dar toate oasele rupte, arsurile ori inimile... ei bine, până la urmă toate se vindecă."

Deși Sophie este singura ei prietenă, Alice începe să lase și alte persoane să intre în viața ei. Încă din prima zi de liceu, se împrietenește cu Oliver, un nebunatic care făcea numai prostii, dar care reușea, oarecum, să scape de pedepse în felul său. Nevoită să ia parte la activitățile extrașcolare, aceasta intră în Clubul Terariilor unde îl cunoaște atât pe Jeremiah și pasiunea lui pentru șopârle, cât și pe Celeste, iubita lui Max. Descoperă cu uimire că tipa nu este așa cum își închipuia, așa cum spera să fie cele de țeapa ei. Încearcă să o urască, dar se găsește în situația că nu poate să-i poarte pică. Amândouă țin la Max și vor să-l vadă fericit, așa că ușor-ușor ceva începe să le lege pe cele două. Acum să vedem cât va dura! Cu tatăl ei se înțelege chiar bine, căldura și iubirea pentru fiica sa reverbând din sfaturile 'ceva mai științifice' pe care acesta i le dă. Dar merg și acestea, atât timp cât sunt spuse din toată inima, nu-i așa? 
  

O poveste plină de substrat, dar care atrage prin simplitate și originalitate, Arta visării este genul de lectură care ne transmite niște lecții de care ar trebui să ținem seamă. Oricât de bine ne-am simți în visele noastre, tot realitatea este cea căreia trebuie să-i ținem piept. Și nu uitați, trebuie să ne facem singuri momentele, nu visele pe care le avem. 

Nota mea: 4/5

Dede