Cioburi de stele (Constelaţii #1) - Amie Kaufman&Meagan Spooner (recenzie)

Autori: Amie Kaufman&Meagan Spooner
Editura: Trei
Apariţie: 2014
Pagini: 480

Trei lumi. Trei poveşti de iubire. Un singur duşman.

Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.

"O aventură palpitantă în spaţiul cosmic." - Kirkus Reviews

"Nu ştiu cine sau ce ne urmăreşte, dar îmi dau seama că floarea este un dar de la fiinţele misterioase. Nu ştiu ce intenţii au ele, dar ştiu ce înseamnă acest dar pentru mine. Nu sunt singură. Poate că n am fost niciodată. Nici măcar când am intrat în măruntaiele navei. Acele fiinţe şoptitoare îmi citesc gândurile. Citesc în sufletul meu."

Gândurile mele

Mulţumesc Editurii Trei pentru şansa de a citit această carte minunată!

(O puteţi găsi aici şi în toate librăriile online!)
 

" … lumea noastră, vieţile noastre sunt reduse la un pumn de cioburi de stele, într-un colţ îndepărtat de spaţiu. ”

 

Emoţionant, amuzant, plin de mister şi de răsturnări de situaţie, Cioburi de stele a devenit destul de repede unul dintre romanele mele preferate. Pas cu pas, datorită stilului lejer şi asemănător al celor două autoare, pătrundem într-o lume absolut fascinantă, imprevizibilă, revitalizantă chiar, în care elementele naturii se întrepătrund într-un mod unic şi ciudat, un joc rapid, şocant şi ireversibil. O lume presărată în pasaje descriptive bogate în detalii semnificative, dialoguri ce fac deliciul cititorilor şi personaje realiste, atât de aproape de normalitate, ce ne oferă şansa de a simţi şi de a vedea, prin intermediul fiecăruia, cum şi în ce fel fac faţă situaţiilor neprevăzute ce li se ivesc în cale.

Povestea debutează cu o petrecere fastuoasă, ce are loc pe Icarus, cea mai mare navă spaţială construită vreodată, aceasta aparţinând de drept companiei LaRoux Industries, deţinută de cel mai bogat şi influent om din galaxie. Printre numeroasele chipuri ce-şi fac loc printre paşi de dans şi tăvi plutitoare ce abundă de mâncare şi băuturi, se remarcă tânărul comandant Merendsen. Datorită isprăvilor sale curajoase şi nebuneşti, la numai 18 ani, Tarver devine erou de război şi primeşte titulatura de maior. Deşi este un tânăr de condiţie săracă şi nu prea ar avea ce căuta la asemenea manifestaţii ale lumii bune, care-i displac profund, noul statut îl obligă, într-o oarecare măsură, să intre în rândul acestor bogătani ce-l amuză cu ţinutele lor înzorzonate în tandem cu moda.

 

"Imaginea diurnă cu cer, soare şi nori, oferită de ferestrele panoramice, îşi schimbă treptat culoarea — auriu, portocaliu, trandafiriu — şi în final se transformă într-o imagine nocturnă cu cer înstelat mai strălucitor decât s-ar vedea de pe orice planetă. De pe Corint nu se pot vedea stelele, doar licărul rozaliu al luminilor oraşului care se reflectă într-o atmosferă şi imaginile holografice ale artificiilor de pe cer."

 

Un alt personaj care îţi trezeşte o curiozitate acerbă de cum îi captivezi privirea inteligentă în a ta, este domnişoara LaRoux, cea mai bogată fată din Univers, care are parte de tot ceea ce îşi doreşte din partea tatălui ei excesiv de protectiv. La o primă impresie, Lilac pare genul de adolescentă răsfăţată, arogantă, care duce o viaţă absolut perfectă, fără nicio grijă, obişnuită să bată doar din palme ca totul să iasă aşa cum vrea ea, ca lumea întreagă să fie la picioarele ei, făcându-i pe plac, indiferent de consecinţe. Dar, sub acest înveliş de "prinţesă" încrezută, nepăsătoare la vieţile celorlalţi, se ascunde o tânără sufletistă, cu simţul umorului, care regretă, de fiecare dată, faptul că trebuie să-i umilească pe cei care nu vor decât să o cunoască mai bine.

 

"Nu mă descurc bine deloc. Mă simt ca o păpuşă din cârpe, fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi."

 

Momentul în care privirile tinerilor se intersectează, între cei doi începe să se creeze o legătură invizibilă ce-i atrage instantaneu unul spre celălalt. Mânaţi de o reală curiozitate şi o senzaţie ciudată, aceştia ajung să şadă pe scaune alăturate şi să schimbe câteva vorbe ca şi cum s-ar cunoaşte de multă vreme. Pentru clipe bune, Tarver şi Lilac poartă o discuţie lejeră, simplă, chiar monotonă, fără artificii care să-l impresioneze pe celălalt, se comportă natural, ca şi cum ar fi doar doi străini ce abia acum au avut ocazia de a se cunoaşte, deşi tânăra ştia prea bine care sunt originile comandantului. Niciunul nu simte nevoia de a mărturisi cine este cu adevărat, aşa că lasă ca totul să vină de la sine, bucurându-se sincer de compania celuilalt.

 

"Nu pot să nu-mi iau gândul de la ea. I s-a părut amuzant să se distreze pe seama mea în faţa prietenelor ei?"

Dar, această "amiciţie", această voie bună, nu durează prea mult, conjuncturile în care se află amândoi trezind-o la cruda realitate pe Lilac şi aducându-i aminte că nu fac parte din aceeaşi categorie socială, indiferent câte medalii ar fi câştigat cel de lângă ea. Ştia că a fost o greşeală din partea ei să se lase dusă de val şi să-i dea impresia că este disponibilă să îşi piardă timpul cu el, oferindu-i speranţe deşarte. Astfel că, după doar trei zile de la petrecere, cei doi se regăsesc din nou, Lilac aflându-se în compania prietenelor ei, iar Tarver purtând o discuţie cu unul dintre camarazii săi. Nu este o revedere prea plăcută, mai deloc, aş putea spune

 

Nedorind să-şi pericliteze aşa-zisa reputaţie în faţa verişoarei şi a gardei sale de corp, domnişoara LaRoux are mare grijă ca Tarver să afle care este identitatea ei şi că niciodată nu s-ar preta să devină prietenă cu cineva de condiţia lui, spre amuzamentul prietenelor ei. De ochii lumii şi a celor care o cunosc, tânăra îşi joacă rolul la perfecţie, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori. Ştia prea bine ce s-ar întâmpla dacă tatăl ei ar afla că ea i-ar fi permis comandantului Merendsen să se apropie mai mult decât trebuia.

 

"Până la urmă, mi se face milă de ea.
- Vrei să te odihneşti puţin? o întreb eu uitându-mă pe furiş să văd cât mai e până apune soarele. N-aş vrea să ne prindă noaptea prin pădure. Mi-e şi-aşa destul de greu s-o trag după mine pe fata asta răsfăţată. Tot ce ne-ar lipsi e să-şi rupă vreun picior.
Ea se gândeşte puţin, apoi clatină din cap, încercând să-şi aranjeze părul cu mâna.
- Dar unde să mă aşez?
Să te aşezi? Oh, ce mă bucur că ai întrebat! Am în buzunar un şezlong confortabil pe care l-am adus special pentru Alteţa Voastră.
Mă abţin s-o spun cu voce tare şi strâng din buze."
  
 

 

Bineînţeles că o umilinţă în public nu vine niciodată singură! Ce a putut să urmeze după, este de-a dreptul colosal şi cam greu de imaginat, dar nu imposibil. Icarus, nava cu o capacitate de 50.000 de oameni, explodează aparent fără niciun motiv concret şi ajunge să cadă de pe propria orbită pe o planetă terraformată, dar abandonată, nefiind populată de către absolut nicio fiinţă umană. Singurii supravieţuitori dintre miile de suflete nevinovate sunt doar Lilac şi Tarver care reuşesc, datorită fetei, să se salveze la timp cu una dintre capsulele de urgenţă.

 

Acum, cei doi nu mai sunt comandantul Merendsen, erou de război, şi domnişoara LaRoux, fiica celui mai bogat om din galaxie, ci sunt doar doi naufragiaţi, doi oameni ce nu au altă cale decât să înveţe să convieţuiască împreună până la sosirea echipelor de salvare. Un lucru al naibii de dificil. Pentru amândoi. În ciuda faptului că trebuie să se suporte unul pe altul, o situaţie frustrantă pentru fiecare, mai trebuie să fie atenţi şi la pericolele ce se pot ivi pe neaşteptate în drumul lor. Pe deasupra, nişte fiinţe misterioase se joacă cu mintea lor, şoptindu-le cuvinte indescifrabile şi inducându-le senzaţii şi viziuni destul de neobişnuite.

 

"Afară este linişte. Aerul proaspăt este mai dens decât pe alte planete recent colonizate. De fapt, nu cred că am mai respirat vreodată un aer atât de curat, nici măcar la mine acasă."

Mi-a plăcut mult evoluţia personajelor, în special, cea a domnişoarei LaRoux. Faţă de tânără răsfăţată, nepăsătoare şi enervantă, Lilac a evoluat substanţial, renunţând la "copilăriile" ce îi conduceau mai mereu viaţa. A devenit mai puternică, mai încrezătoare în forţele proprii, mai atentă la ceea ce o înconjoară, mai demnă de rolul pe care-l are în societate.

 

"Aş putea să fiu rea şi să-i dau peste nas, atrăgându-i atenţia că de data asta nu are încotro şi trebuie să mă creadă. Altădată n-aş fi ezitat, dar acum, când mă uit la el, nu-mi vine să fac asta."

Văzându-se doar ea şi comandantul, singuri pe o planetă total necunoscută, şi-a dat seama că nu va ajunge nicăieri dacă se va comporta prosteşte. Sălile colorate de bal şi holovideo-urile au fost rapid înlocuite de imensele bucăţi metalice din nava prăbuşită şi de adevărata natură, aşa cum n-a văzut-o niciodată în viaţa ei, ce se dezlănţuie în jurul lor într-un mod necontrolat, chiar haotic. Cu ajutorul tânărului soldat, învaţă cum să supravieţuiască, cum să se folosească de lucrurile din jur în acest scop, cum să înfrunte provocările ce apar, ceva ce n-a crezut că va face vreodată. Vom cunoaşte o Lilac aflată la polul opus de ce era odată. Şi nu pot decât s-o felicit pentru asta!

 

"— Plouă, îi spun eu cu vocea încă răguşită după somn.
Apoi îmi dreg glasul şi adaug:
— Stai liniştită. E apă care cade din nori.
Ea se încruntă şi încearcă în zadar să se ferească.
— Direct din nori? Este igienică?
La început râd pe înfundate, pe urmă zâmbesc amuzat, dar simt că explodez dacă mă mai abţin mult, aşa că în final izbucnesc în hohote de râs şi râd de nu mă mai opresc."

Nu pot să închei fără a vă vorbi puţin şi despre tânărul comandant. Un tip realist, puternic şi foarte eficient, calităţi ce şi le-a însuşit şi îmbunătăţit în cadrul armatei. Cu toate că răbdarea îi este pusă la grea încercare de prezenţa domnişoarei LaRoux, acesta izbuteşte să se abţină de la comentarii ironice, o încurajează şi o ajută să meargă mai departe, deşi ştie că este foarte posibil să nu-i salveze nimeni. Pe parcursul aventurii, relaţia dintre el şi Lilac avansează treptat, cât se poate de normal: de la doi străini ce n-aveau deloc încredere unul în celalălt ajung să devină doi tovarăşi ce încearcă pe cât posibil să-şi facă mai uşor şi mai plăcut drumul spre salvare, ca, mai apoi, prietenia şi dragostea să le iasă în cale într-un final.

 

Necunoscutul care-i pune la grea încercare, vremea ce se schimbă radical, lupta pentru supravieţuire, înţepăturile jăratice pe care şi le aruncă unul altuia şi fiinţele şoptitoare, misterioase făpturi ce-i scaldă în viziuni bizare, aducându-i faţă-n faţă cu fragmente din trecut şi avertizându-i de pericolul care încolţeşte prin preajma lor, fac din această carte o lectură captivantă, ireală.

 

Nota mea: 5/5