My place

O compunere făcută de mine, sper să vă placă. Are drept temă maltratarea femeii şi pacea sufletească!

NU! NU! NU!............................................!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Din nou şi din nou mă lovea fără încetare, pumnii lui şi picioarele nu-mi dădeau pace, masa deja nu mai era o opţiune, universul meu era întunecată de la atâta durere, nu ştiu dacă mi-am pierdut sau nu cunoştinţa tot ce ştiu este că vreau să îmbrăţişez liniştea morţii. Vreau să scap de pumnii lui brutali, de organul lui care mă posedă fără milă, iar şi iar până mă sfâşie pe dinăuntru, de picioarele care îmi lovesc abdomenul neâncetat. De jumătate de an accept aceste abuzuri, trăiesc într-o teroare de nedescris, mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să mă i-a de pe acest pământ. Vreau să vorbesc limba morţilor, vreau să cunosc celălalt tărâm, vreau să scap de durere.

La început a fost iubire, dar apoi a început să bea şi să devină violent, îl iubeam prea mult ca să-l părăsesc aşa că am decis să rămân. Bătăile la început le încasam săptămânal, apoi zilnic în ultima perioadă. Vroiam să plec, dar rănile nu-mi permiteau. Ştia cât să dea în aşa fel încât să mă ţină în viaţă. Într-un chin mizer şi agonizant de vânătăi!!!

Când ochii mei albaştrii de cristal s-au deschis, au recunoscut imediat spitalul „ Santa Fe “, doctorii îmi ştiau durerea, dar nimeni nu intervenea, nimeni nu mă ajuta. Toată lumea îmi spunea că totul depinde de mine…şi poate că aşa e. Trebuia să o ascult pe asistenta şefă, care în urmă cu 3 luni mi-a spus „ Dacă ridică mâna odată, va ridica şi a doua oară “ câtă cruzime într-o frază atât de  plăpândă. Dar gata mă săturasem, nu mai puteam suporta atâtea umiliri, nu puteam să mă întorc, trebuia să plec, dar ştiam că va veni după mine, că mă va găsi şi ucide într-un final. Nu şi dacă acţionez eu prima!

Două săptămâni blestemat de fericite am pierdut în acel spital, ultimele zile, în care mai puteam respira acest aer de muritor înainte să trec în nefiinţă.

La externare cum era de aşteptat demonul existenţei mele mă aştepta. Mă luă de braţ şi mă duse pe culoarul infernului înapoi în cele mai întunecate cotloane ale acestuia.

Când am ajuns acasă m-a trântit pe pat şi a început din nou să-şi plimbe mâinile aspre şi scârboase pe corpul meu. Îmi rupse bluza ţi îmi strânse cu putere sânii, apoi îmi dădu jos pantalonii şi îmi rupse chiloţii. O agonie lentă îmi cuprinse sufletul. Eram sfâşiată din nou fără milă. Interiorul meu era în flăcări, durerea, pe care o simţeam era de nedescris. Parcă aveam diavolul între picioarele mele! În cele din urmă durerea încetă, m-am strâns în formă de minge pe salteaua murdară din cauza sângelui, pe care materialul l-a absorbit, eram pierdută un singur gând îmi venea obsedant în minte, un singur îndemn drăcesc : „ Bucură-te cât mai poţi! “

Următoarea zi am aşteptat plecarea lui, din fericire nu mai îmi dăduse porţia de bătaie…poate pentru că vrea să îmi mai lase corpul să se vindece ca să-l bage în morânt data viitoare.

Am cutreierat străzile până când am gâsit magazinul mul dorit. Am cumpărat ce aveam nevoie şi m-am întors înapoi în Purgatoriu, acum mi-se decidea soarta, oricum IADUL nu putea fi mai rău decât ce am trăit eu până acum.

L-am aşteptat frumos pe canapea, s-a auzit uşa de la intrare, demonul şi-a făcut apariţia, era beat îi puteam simţi duhoarea chiar şi de la acea distanţă considerabilă. M-am ridicat în picioare, acesta se apropie şi mai mult de mine, iar când era gata să mă lovească, l-am împuşcat! Direct în inimă, un singur glonţ a fost de ajuns, regretam că fusese o moartă prea rapidă pentru aşa o jivină nenorocită! Mă uitam demnă în ochii lui, pentru prima dată nu mă mai temeam, ochii lui căprui erau surprinşi de o groază pură, corpul lui câdea uşor pe podea în slow motion. Faţa lui surpinsă de o frică pură îmi făcu sângele să fiarbă în vene, mă eliberasem în sfârşit!!!

Am luat telefonul şi am sunat la poliţie ca să anunţ crima…

15 minute mai târziu

Sergentul Callie ieţi din clădire, îi făcu semn medicului de pe ambulanţă, care avea ochii în lacrimi.

-Îi cunoaşteţi?

-Desigur, soţul ei era o brută o bătea fără milă, doamna aceasta a rezistat cu dârzenie atâtor abuzuri. Spuse medicul printre suspine.

-Atunci ar trebuii să vă bucuraţi. Sunt sigură că a găsit ceva mai bun. Spuse Callie uitându-se la faţa femeii care părea fericită şi bucurându-se într-un mod sumbru pentru ea.

O lumină puternică îmi învăluii sufletul

Ştiam că sunt moartă, iar această senzaţie era cel 

mai bun lucru, care mi-se întâmplase vreodată

O voce caldă şi plină de bunătate mă întrebă

 “ Vrei să te întorci ? “

“ Nu ! “

Am răspuns sigură de alegerea făcută.

Pentru prima dată în viaţă îmi găsisem locul.