"40 de zile" - Chris Simion (recenzie)

Autor: Chris Simion
Editura: Trei
Apariţie: 2015
Pagini: 272

Au fost odată ca niciodată un Zmeu Albastru şi o Floarea Soarelui. Într-o zi, Zmeul i-a dat Florii un băţ şi o aţă, ca un fel de undiţă, şi i a spus: „Ai încredere că, atâta timp cât stau lângă tine, băţul e prins de cer şi nu se poate desprinde". Floarea Soarelui s-a agăţat de funia băţului, a urcat pe inimă, a închis ochii şi a început să se legene. Fiecare bătaie a inimii ţinea locul unei cărămizi. Aşa îşi construiau lumea. După câteva veacuri, Floarea Soarelui a atins din greşeală Cerul. S-a speriat atât de tare de fericire, încât a deschis ochii. Era singură. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cât să cadă din Cer, să se izbească de pământ şi într-o secundă să se facă ţăndări. Când Zmeul s-a întors, a fost prea târziu. Fiecare mângâiere pe care i-o broda pe suflet năştea o lacrimă. Şi fiecare lacrimă făcea să crească-n locul ei... un cactus. Povestea oamenilor cactuşi este povestea celor care au îndemânarea să (se) mintă.

Un roman scris în 40 de zile, un joc al introspecţiei şi al (re)găsirii de sine. Recomandat persoanelor aflate în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi cobori în tine, în adânc. N-ai cum să te-ntorci, n-ai cum să te opreşti, ci doar să mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „încotro?". Cele 40 de zile de reflecţie şi sinceritate îţi dau răspunsul şi la final nu mai ai nicio şansă de ezitare… simţi exact pe unde s-o iei.
 

Gândurile mele

Carte primită pentru recenzie din partea Editurii Trei. Mulţumesc mult!

 

(Romanul îl puteţi găsi aici şi în orice librărie online!)

 

 

Dacă în Ce ne spunem când nu ne vorbim am fost prinşi într-o poveste de dragoste contrastantă, lăsându-ne duşi de val de legătura profundă şi molipsitoare dintre floarea_soarelui şi zmeul_albastru, 40 de zile ne aduce faţă-n faţă cu o altă etapă existenţială prin care trec personajele noastre, o etapă în care ne vom regăsi cu toţii sau, cel puţin, vom trece prin ea la un moment dat.

 

Avem de-a face cu o floarea_soarelui oarecum diferită de cea care era odată, aceasta ajungând să nu se mai recunoască în propria persoană. Sufletul îi este îngreunat şi măcinat de o durere acută, aproape palpabilă, care o devorează lent şi necruţător, o durere pricinuită de aşa-zisul ei suflet-insulă care o părăseşte fără absolut niciun cuvânt la adresa ei.

"Cactuşii ies din inimă şi apar pe corp când eşti trădat de sufletul pe care-l iubeşti." 

 

Golul imens pe care acesta i l-a lăsat în piept, smulgându-i bucăţi de suflet cu o nepăsare cruntă, rece, o copleşeşte total şi irevocabil, iar ea simte că nu-şi mai (re)găseşte locul în basmul pe care şi l-au construit şi însuşit împreună cu atâta dragoste şi entuziasm la început de drum. Acum, basmul şi visele s-au spulberat pentru floarea_soarelui, acestea lăsând-o tristă, nostalgică şi îndurerată, cu o viaţă presărată în minciuni şi neputinţă. Cu o viaţă presărată în...cactuşi. Aşa că, nemaisuportând să-şi plângă de milă şi să se tot frământe în aşteptarea lui, personajul nostru feminin pleacă în căutarea eliberării, a regăsirii de sine, dorind să se cureţe de murdăria infectă din interiorul său, să mărturisească sincer, fără ascunzişuri, tot ceea ce o împresoară şi n-o mai lasă să trăiască cu adevărat.

 

"Am ars tot timpul nostru dansând ca nebunii, fără să realizăm că de la un moment dat, dansam pe marginea prăpastiei. L-am iubit fără întrerupere, în toate respiraţiile şi în toate pauzele dintre respiraţii. L-am iubit nemeritat. Am existat iubindu-l."

  

Ajunsă la o mănăstire, după un drum lung, obositor, dar foarte prielnic pentru viitorul ei, aceasta are parte de o discuţie lejeră, semnificativă cu părintele, ajungând să-şi răspundă singură la unele întrebări ce-i împovărau sufletul şi mintea. În urma acesteia, i se propune ca timp de 40 de zile să ia un fel de pauză ce constă în rugăciuni şi post, în care să se regăsească şi să reflecteze asupra a ceea ce simte şi a ceea ce o înconjoară, în care să înveţe cum să-şi scoată cactuşii din ea, în care...să pornească într-o călătorie sinceră cu ea însăşi.

 

"Iubirea nu are timp trecut şi nici viitor, Floarea-Soarelui. Iubirea e continuă în prezent. Nu poţi să spui l-am iubit şi acum nu-l mai iubesc. Asta nu există. Poţi să spui am crezut că l-am iubit."

Totuşi, de ce 40 de zile? De ce nu 10 sau 15? Ei, bine, acest număr, 40, este unul plin de semnificaţii profunde, reprezentând puterea interioară de a merge mai departe, de a te regăsi când credeai că totul este pierdut, de a te purifica.

 

Conform Bibliei, mai exact, Sfintelor Scripturi, Iehova îi spune lui Noe să urce în arcă cu familia sa: "căci peste numai şapte zile am să fac să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi voi şterge de pe faţa pământului toate vieţuitoarele pe care le-am făcut“. După ce "orice vieţuitoare în ale cărei nări era suflarea forţei de viaţă, adică tot ce era pe uscat, a murit", Dumnezeu a făcut ca totul să revină la normal, iar Iehova şi-a zis în inima sa: „Niciodată nu voi mai blestema pământul din cauza omului, căci înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui, şi niciodată nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut..."
   

"Am făcut legământ pe respiraţia noastră: să nu creştem, să rămânem copii şi să ne păstrăm basmul nostru."

 

Dar, conform numerologiei, 40 este şi numărul dezlegărilor de legăturile pe care ni le-am făcut singuri sau în care ne-au înlănţuit alţii, este numărul curăţeniei energetice. Este numărul ascensiunii, al evoluţiei noastre. Este numărul puterii astrale. Iisus Hristos a ţinut post 40 de zile pentru a-şi putea căpăta puterile de Mântuitor. De aceea, posturile creştine majore durează 40 de zile, timp în care ne putem recăpăta puterile astrale, putem obţine ajutor de la îngeri, de la sfinţi, putem comunica cu ei, fie prin vis, fie direct. În planul astral, primim răspunsuri directe la întrebări, ştim ce avem de făcut, ce e mai bine pentru noi, care sunt misiunile noastre personale, ce vrea Dumnezeu de la noi.

"Şi fericirea nu o văd definită în special de momentele de extaz, ci de toate momentele în care am învăţat ceva, nu am rămas pe loc, ci am mers mai departe."

 
Astfel că, zi de zi, floarea_soarelui are parte de 40 de zile de curăţire a sufletului, de detoxifiere a organismului, vorbind zilnic cu Dumnezeu şi aducându-şi aminte de momentele plăcute sau mai puţin plăcute petrecute în preajma zmeului_albastru. Încetul cu încetul, aceasta începe să-şi (re)găsescă drumul în viaţă şi să lase în urmă tot ceea ce o urâţea pe interior şi se transpunea afară.

 

Structura romanului este asemănătoare cu cea a cărţii Ce ne spunem când nu ne vorbim, doar că aici avem un început şi un sfârşit ce reprezintă călătoriile florii_soarelui la mănăstire, iar, între ele, ne sunt prezentate cele 40 de zile de frământări, de zbucium interior, de rugăciuni, de reflecţii asupra propriei persoane, de nostalgii care o încearcă la fiecare amintire iscată.

"Inima este singurul cântar care nu trişează. Când în ea ai linişte, ştii pe unde eşti."

 

Un aspect care mi-a plăcut foarte mult la acest roman-basm, a fost nota personală a autoarei, notă conferită fiecărei zile din cele patruzeci. Pe lângă mail-urile trimise lui Dumnezeu şi Zmeului Albastru şi pe lângă draft-urile în care vorbeşte cu ea însăşi, la începutul fiecărei zile, avem ataşate câteva rânduri scrise de mână de către autoare, rânduri ce le veţi regăsi şi în contextul cărţii. Iar, între aceste zile, se află câte o pagină albă, autoarea invitându-ne să pornim într-o călătorie sinceră cu noi înşine atunci când vom fi pregătiţi să facem asta.

Recomand cartea tuturor celor care simt că nu-şi găsesc locul cu adevărat, celor care vor să coboare, pentru câteva momente, în interiorul lor pentru a se regăsi, celor care vor să reflecteze asupra a ceea ce au săvârşit, dar şi celor care vor să-şi deschidă sufletul în faţa adevărului şi vor să se elibereze de minciuni, de regrete, de...cactuşi.

 

 

Nota mea: 5/5

"Ce ne spunem când nu ne vorbim" de Chris Simion (recenzie)

Autor: Chris Simion
Editura: Trei
Apariţie: 2011
Pagini: 256

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează

După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele.

Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată.

„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.
Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit."

Gândurile mele (Andreea):

Bună, dragilor! Scuzaţi-mi întârzierea, dar de când am început facultatea, nu prea am mai avut timp pentru citit. Dar, profitând de faptul că zilele acestea am fost răcită, am zis să mai recuperez.

Şi astfel, mulţumită librăriei online Librex, am avut onoarea de a citi această superbă carte, "Ce ne spunem când nu ne vorbim", pe care am "devorat-o" într-o zi şi încă vreo câteva ore. Este prima carte din literatura contemporană, şi scrisă de un autor român, pe care am citit-o şi sunt foarte încântată de asta.

"Când iubeşti, nu-ţi mai aparţii."

Sincer, deşi titlul mi-a atras atenţia de ceva vreme, nu mă aşteptam să mă captiveze aşa de mult povestea, în privinţa căreia, aveam mici îndoieli. Dar, după ce am aruncat un ochi peste câteva recenzii şi după ce am citit cartea, mi-am schimbat total părerea şi, datorită acestui roman, am descoperit că îmi place tot mai mult să citesc ceva şi fără pasaje întregi de acţiune.

"De ce trebuie să ne justificăm mereu că suntem aşa cum suntem?"

Ea, floarea_soarelui, află că a fost diagnosticată cu neoplasm şi decide să părăsească totul, pentru a trăi în singurătate. Nici familia, nici prietenii şi nici iubitul ei nu ştiu de ce aceasta a ales să facă acest lucru.

"Singura clipă care contează cu adevărat este ultima. Atunci când trebuie să răsufli uşurat şi să nu-ţi pară rău după nimic."

 După doi ani în care a suferit cât pentru o viaţă întreagă, analizele arată că este mai sănătoasă ca niciodată. Dar, odată cu întoarcerea ei acasă, nimic nu va mai fi la fel. Totul e schimbat.

"Greul în viaţă este doar o metaforă. Ce este în afară de alb şi negru, e tuse, nu e viaţă."

Cartea este structurată sub formă de corespondenţă prin email-uri. Acest lucru a conferit o oarecare frumuseţe romanului şi chiar m-a făcut să vreau cu ardoare să aflu ceea ce simt şi trăiesc cele două personaje, floarea_soarelui şi zmeul_albastru.

"Vreau să trăiesc cu tine tot. Să mă satur de tine, să te vărs şi apoi să o luăm de la capăt."

După cum observaţi, personajele n-au nişte nume concrete, putând fi oricare dintre noi. Acestea sunt nişte persoane obişnuite, din viaţa de zi cu zi, care, prin intermediul unor mailuri, poartă tot felul de discuţii profunde: de la bine şi rău ajung la Rai şi Iad, de la iubire şi ură, la viaţă şi moarte, de la credinţă şi speranţă, la frica de a se pierde unul pe altul şi suferinţă.

"La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiţi pentru că nu ne cunoaştem. Dacă am ştii ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta şi nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări şi să aşteptăm răspunsuri, am alerga beţi, îmbătaţi de noi înşine fără nevoie de luciditate şi adevăr."

Tonurile care reies din ele sunt uneori pline de indiferenţă, de aroganţă, de reproş, iar alteori, afecţiunea şi pasiunea care-i leagă, îi acapără total.

"Când eu o să fac migrenă de la mirosul de crini, şi o să te trimit să îi muţi în altă cameră, ştiu ca tu o să spui da, dar de fapt, o să închizi geamul şi o să ne sufoci de frumos."

Romanul ne vorbeşte despre veşnicul conflict dintre raţiune şi inimă, dintre ceea ce trebuie să faci şi ceea ce simţi. Nu este chiar uşor să digeri tot ceea ce-ţi transmite această carte, dar cu răbdare şi atenţie, vei putea reuşi să vezi dincolo de suprafaţă, vei descoperi alte înţelesuri, într-un final, rămânând cu senzaţia aceea că ai purtat o discuţie irevocabil de sinceră, chiar cu tine însuţi.

"Când simţi că iubeşti un om, înseamnă că poţi să tai cerul în două cu sufletul tău, că poţi să cobori cu acel om împreună în Infernul lui şi al tău."

Sper că veţi pune şi voi mâna pe această carte, care vă va surprinde într-un mod plăcut, cu fiecare pagină citită. V-o recomand cu mare drag, deoarece, prin intermediul ei, autoarea ne dă o lecţie de viaţă, şi anume, ne îndeamnă să trăim prin tot ceea ce facem, credem, visăm şi simţim. Trebuie să rămânem liberi, chiar dacă suntem legaţi. Viaţa e prea scurtă să faci ce nu-ţi place.
 

"Când simţi că s-a terminat, nu accepta virgula. Pune punct şi dă-ţi altă şansă."

 

Doresc să mulţumesc încă o dată librăriei online Librex pentru această şansă!

 

Cartea o puteţi găsi aici!

 

Despre al doilea, respectiv al treilea volum, aflaţi mai multe detalii, chiar aici!

 

Nota mea: 4/5