"Urechile pisicii Olga" de Oana Duşmănescu (recenzie)

Autor: Oana Duşmănescu
Editura: Tritonic
Apariţie: 2011
Pagini: 144

„Urechile pisicii Olga" este o carte despre dragoste şi despre drumul pe care alegem să îl urmăm câteodată, deşi ne este teamă de ceea ce vom găsi când vom ajunge la capătul lui. Cartea vorbeşte despre căutare, despre interacţiune, despre rătăcire, despre duioşie, despre frică, despre prietenie, despre ură, despre moarte, despre pierderi sau despre regăsiri. Mai ales de sine. Este o carte despre curajul pe care îl câştigi de-abia în momentul în care te trezeşti singur, nefericit şi îndepărtat. „Am conturat personajul Olga drept un animal aiurit, care, până în momentul călătoriei, a gândit prea mult şi a făcut prea puţine. E un personaj pe jumătate naiv, pe jumătate supărat pe viaţă, dar în general se comportă ca o pisică descurcăreaţă, care adoră improvizaţia, pe care curiozitatea şi zăpăceala o poartă înspre buclucuri câteodată duioase, câteodată dramatice. Mi-e foarte greu să redau «ce a dorit să spună autorul», de vreme ce eu sunt autorul. Mi se pare că Olga respiră prospeţime şi optimism, că e non-conformistă şi caraghioasă. Că ştie să lupte. Că, dacă apuci să citeşti despre ea, începi să-i ţii pumnii şi să-i faci galerie.”

Gândurile mele
 

Cine spune că pisicile nu pot gândi dincolo de natura lor? Cine spune că nu sunt şi ele nişte fiinţe delicate care se pot umaniza de-a dreptul, fără să-şi piardă totuşi esenţa specifică? Poate că ar trebui să ne punem când şi când în locul lor şi să vedem "exteriorul" şi din perspectiva acestor feline ingrate, egoiste, chiar dacă se cred mai presus decât orice altă "creatură" de pe pământ. Chiar dacă uneori se cred mai presus şi ca noi, oamenii. Merită şi ele şansa de a ne arăta că nu sunt mereu ceea ce am menţionat mai sus şi că pot avea şi ele un suflet!

"Din casa de cărămidă autentică auzeam vocea stăpânei: “Olga, nu ştiu cum aş putea trăi fără tine!” Olga sunt eu, o pisică obişnuită de tomberon, cu nume şi statut de persoană bipedă. Şi mă infurie vocea ei de clopot spart, şi legătura asta bolnavă, oare ea nu vede că eu sunt un biet animal, iar ea o biată femeie? De-asta am şi învăţat limba oamenilor, ca să mă concentrez o dată şi să-i spun verde în faţă: “Femeie, dacă mă dispuţi, dacă mă ţii cu forţa, o să mă pierzi”."

Povestea de faţă se învârte în jurul unei pisici - Olga - care este, totodată, şi cea care narează acţiunea. Un nume extrem de inspirat pentru ea, pentru bunătatea de care dă dovadă de cele mai multe ori, nume ce semnifică sfinţenie, binecuvântare, faptul că omul este cel mai sfânt lucru făcut de Bunul Dumnezeu. Ei bine, în cazul nostru, pisica este cea luată în vizor. Olga este o "tipă" mai descurcăreaţă ca nimeni altcineva. O "tipă" cu capul pe umeri în majoritatea cazurilor, dar atât de naivă şi atât de visătoare în restul celor rămase. O "tipă" ce gândeşte prea mult şi care face prea puţine pentru binele ei. La un moment dat, chiar aceasta îşi recunoaşte această "calitate".

În prolog, aflăm că, înainte să plece în lumea largă, felina noastră încă se mai afla în locul natal alături de stăpâna sa aiurită, alături de buna şi singura ei prietenă, Tamara, şi alături de Motanul, cel de care credea că este îndrăgostită până peste cap, înghiţindu-i fiecare cuvânt şi gest cu o naivitate înduioşătoare, ca şi cum el era singurul şi unicul care conta pentru ea cu adevărat dintre toţi masculii existenţi pe pământ.

"Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obişnuinţă şi plictiseală".

Finalul acestui prolog ne prinde cu întrebarea pusă de Olga inamicului numărul unu al oricărei pisici: "Top, câine, tu dacă ai vrea să pleci, măcar un timp, unde te-ai duce?" Deşi aceste cuvinte au venit dintr-odată, mă gândesc că ea a meditat mult asupra acestui subiect. Iar, acum că s-a ivit ocazia de a-l întreba tocmai pe acest "înţelept" (cum îl numeşte ea), ce i s-a înfăţişat sub forma unui câine, ce o avertiza în privinţa hingherilor ce se perindau prin împrejurimi, a găsit de cuviinţă să pună întrebarea ce o măcina. Bineînţeles că acesta i-a răspuns, dar noi, cititorii, nu putem decât să bănuim care ar fi fost acesta, deoarece nu ni se dezvăluie deloc.

Odată ce înaintăm în poveste, luăm parte la drumul pe care felina îl parcurge în căutarea dulcei libertăţi de care a tot auzit de la Motan. În acelaşi timp, acesta este şi un drum al (re)găsirii de sine, un drum pe care suntem tentaţi să îl urmăm uneori, chiar dacă nu ştim ce am putea găsi la capătul său. Astfel că visele Motanului s-au transpus oarecum şi într-ale Olgăi, iar ea nu face altceva decât să trăiască momentul.

"Nu înţeleg cum se nasc ele, răspunsurile astea. Dormitează criogenate în cutiile de pantofi de sub pat? Adică, întreb şi eu ca fraiera, unde locuiesc soluţiile de obicei? Sunt statice sau ambulante? Ţi le livrează cineva la uşă, trebuie să dai cu subsemnatul ca să intri în posesia lor? Le visezi? Trebuie să moară cineva apropia ca să ţi le lase moştenire? Se pot cumpăra? Dacă da, nu-s oare prea scumpe? Te împiedici de ele pe stradă? Dacă da, le recunoşti? Sunt închise sub cheie în vreun seif din vreo bancă elveţiană? Care bancă? Care cheie?"

Drumul parcurs de eroina noastră este unul care a început destul de neaşteptat pentru ea şi tot la fel de neaşteptat a luat şi sfârşit. Nu aşa se întâmplă de fiecare dată? Oricât am dori noi să o apucăm pe calea mult aleasă, aceasta nu se va materializa decât atunci când aproape că ne-am pierdut speranţa şi se va termina atunci când ne este lumea mai dragă?

În hoinăreala sa, Olga are parte de multe abateri pe căile lăturalnice ale vieţii, dar şi de mult noroc la câte păţanii i s-au ivit dinaintea ochilor. Are momente acute de rătăcire, de nefericire, de uitare, de teamă, de ură, de moarte, sentimente ce n-au mai încercat-o până atunci niciodată. Totodată, prietenia, speranţa, curajul, optimismul, afecţiunea şi regăsirea (de sine) contenesc a o lăsa singură, alungându-i, atunci când credea că totul s-a terminat, negativismul ce o cuprindea haotic.

"Totul e să nu bată vândul pe acolo, pe interior, pentru că atunci lumina mea, şi aşa fragilă şi bezmetică, o ia razna şi-mi luminează nişte căi pe care nu ţin neapărat să le cunosc. Dar, din inerţie şi din teamă, urmez dârd bântuindă haotic şi mă întreb unde în mine voi ajunge şi de data aceasta."
 

Uşor-uşor, pătrundem în profunzimile de netăgăduit ale sufletului pisicii şi urmărim fascinaţi cum Olga devine mai încrezătoare în propriile forţe, cum se luptă cu vehemenţă împotriva vieţii, dar şi împotriva ei înseşi, cum se maturizează treptat şi categoric în urma situaţiilor prin care trece şi a celor pe care ajunge să-i cunoască şi să-i lase în urmă.

Se (re)descoperă pe sine, o nouă Ea, de care nu a crezut că poate dispune vreodată, ce îi aminteşte în acelaşi timp că, indiferent unde o va purta viaţa, sufletul ei o va conduce tot acolo de unde a plecat. Numai că, de data asta, nu va mai fi la fel. Tot ce a întâlnit pe drum, a lăsat "urme" adânci în interiorul ei şi a schimbat-o complet şi irevocabil.
 

"Acum ştiu că a iubi este şi rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, şcolar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune şi rele. Nici nu se mai pune problema să-ţi asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferenţa apare când îţi dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înţesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplăteşte. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregăteşte-te să sari în aer."
 

Oana Duşmănescu are un stil foarte lejer în a reda gândurile, sentimentele şi emoţiile care o însoţesc la tot pasul pe Olga, pisicuţa noastră zglobie. Nu se foloseşte de înflorituri sau alte chestii ce nu-şi au rostul, ci scrie atât de sincer, încât n-ai cum să te împotriveşti delicioasei contopiri cu însăşi felina.

 

O lectură despre (re)găsire şi despre a demonstra că poţi mai mult decât te fac alţii să crezi că eşti în stare. O lectură despre dragoste, despre prietenie şi nu numai. O lectură despre siguranţă, despre curaj şi despre viaţă. N-ai cum să nu o îndrăgeşti pe această pisicuţă delicios de naivă uneori şi atât de stăpână pe sine alteori, care reuşeşte, pe tot parcursul poveştii, să ne înduioşeze, să ne binedispună, să ne întristeze, să ne facă să cugetăm serios la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar şi în noi înşine. Şi, nu în ultimul rând, aşa cum spune şi autoarea: "Mi se pare că Olga respiră prospeţime şi optimism, că e non-conformistă şi caraghioasă. Că ştie să lupte. Că, dacă apuci să citeşti despre ea, începi să-i ţii pumnii şi să-i faci galerie.".
 

Nota mea: 4/5