Recviem pentru un asasin (Alina Marinescu #6) de Monica Ramirez (recenzie)

Editura: Tritonic
Anul aparitiei: 2016
Nr. pagini: 364 pagini 

În momentul în care ești convins că ai totul, vei rămâne fără absolut nimic. Din nou.

Alina Marinescu a jucat după regulile impuse de către Organizația Elite, fără a se adapta însă sistemului. Nu și-a vândut sufletul, păstrându-și compasiunea, umanitatea și emoțiile. Până la un punct. După care, ceva s-a întâmplat. Dintr-un motiv sau altul, Alina a manipulat o situație pentru a se erija într-o trădătoare. Până la urmă, s-a dovedit că totul n-a fost decât un joc al oglinzilor, însă până să descopere asta, Brett a ordonat deja lichidarea ei. Misiunea a fost îndeplinită cu succes și totul a părut real. Alina a fost ucisă, indiferent de părerile de rău ale tuturor celor implicați. Acum, însă, Brett începe să aibă mari îndoieli cu privire la acel final subit de joc. Alina a devenit mult mai sofisticată decât ar fi crezut vreodată că e posibil, începând un fel de joc psihologic personal cu Elite și demonstrând că poate să joace după regulile ei proprii. Dar ceea ce-l neliniștește cel mai tare este vestea că Marius Stephano a fost ucis în timpul unei misiuni, și asta în aceeași perioadă în care Elite a vânat-o pe Alina. O coincidență cam prea mare pentru gustul lui Brett. Din proprie experiență, știe prea bine că în lumea lor coincidențele nu reprezintă nimic altceva decât o simplă aparență.

„Alina, Alex, Marius devin reali, trăiești alături de ei neputința și drama. Introspecțiile, momentele de intimitate sunt înfățișate de autoare cu o mare naturalețe, astfel încât nu ai nicio șansă de a rămâne un cititor distant cu o carte în mână. Te transformi, aproape fără voie, într-un martor al faptelor, unul care se implică în poveste și se afundă în ea, simțind direct și acut absolut tot ce simt personajele.” Spy Magazine

Gândurile mele

Mulțumesc autoarei pentru acest ultim volum șfâșietor, în care, pentru o îndelungată perioadă, victoria va aparține celor care o merită cu adevărat!

Nicicând nu mi-a fost atât de greu să scriu o recenzie ca acum. Încă sunt în starea aceea ciudată în care am intrat după ce am dat și ultima pagină a acestui volum care încheie o serie ce va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Monica are un har special de a te face să rămâi conectat la lumea ei plină de neprevăzut și întuneric. O lume în care speranța și clipele unice de fericire încă mai reușesc să-și facă loc, printre picături, să răzbească prin pânza groasă de păianjen a abisului.

Cartea a cincea s-a terminat într-o notă prea feerică pentru muritorii de rând, iar autoarea, gândindu-se mai bine, sigur și-a zis să intervină înainte ca noi să ne facem prea multe vise în legătură cu ce s-a întâmplat. Ni le-a spulberat chiar în ultima clipă, prin Recviem pentru un asasin, nelăsându-le să se materializeze pe de-a-ntregul. Cred că i se părea că nu era totul complet, pentru ca un astfel de moment să dureze atât de mult, așa că s-a „jucat” puțin cu viețile personajelor noastre. Puțin mai mult, dacă mă întrebați pe mine! Și, deși totul părea un final decent, liniștit și oarecum rezonabil pentru încheierea seriei, asta nu era suficient. Pentru nimeni. Erau încă multe de pus în balanță, așa că volumul acesta a venit ca o urmare firească, pregătit să răstoarne totul în cale și să așeze lucrurile pentru binele tuturor. Aproape tuturor.

Dar, pentru mine, poate că era de ajuns, Monica, știi? O să te țin minte pentru asta!

Cuvintele acelea de la începutul descrierii, cum că vei rămâne iarăși fără absolut nimic, chiar când erai convins că ai parte de tot ce ai nevoie, descriu cum nu se poate mai bine acest amalgam de situații periculoase duse la extrem, de emoții și sentimente ce te lovesc toate deodată, de momente limitate, de neprevăzut și surprize pe toate gusturile. Dacă până acum crezi că ai „văzut” tot ce poate da seria asta mai bun, mai absolut din ea, eu zic să-ți reconsideri gândurile, că nu știi ce te așteaptă în continuare. Eu nu fac decât să te avertizez, cititorule! E alegerea ta ce vei face pe mai departe.

„– Îmi îndeplinești o dorință? îi șoptesc.

– Orice.

– Iubește-mă.

Marius își ridică ochii întunecați la mine și mă întoarce din nou cu fața la oglindă.

– Privește, îmi șoptește la ureche.”

A fost o întreagă aventură, aș putea spune chiar nebunie, să iau parte la fiecare moment din această serie. Încă de la Asasin la feminin, am simțit că o să fiu prinsă în acest vârtej de dragoste și ură, de clipe de extaz și durere, de confuzie și vinovăție, de lumină și întuneric. N-a fost decât începutul a ceva ce n-o să uit prea curând. Poate chiar… niciodată!

De la Alina Marinescu am deprins multe lucruri vitale, având în vedere vasta ei experiență aproape ireală, dar atât de cutremurătoare. În loc să-și trăiască adolescența, cu toate visele și emoțiile specifice perioadei, i s-a impus mult prea devreme să ia în piept viața cu toate nuanțele ei, tânăra neavând posibilitatea de a refuza ceea ce i s-a aruncat cu înverșunare în față. A fost practic obligată să facă ce vor alții pentru ea, refuzându-i-se, fără drept de apel, șansa de a alege și de a-și lua singură în mâini propriul destin.

Însă, dincolo de agentul perfect, eroina noastră nu a încetat vreodată să fie femeie, mamă și, mai presus de tot, om. Și-a păstrat firea iubitoare și caldă, dorințele și speranța, spiritul rebel și naivitatea, lumina din interior, chiar dacă lumea o rănea voluntar sau nu. Și-a menținut sufletul intact, deși, de multe ori, acesta i-a sângerat până aproape că a secat, nemaipermițându-și să simtă altceva, înafară de un gol imens. Aproape că se pierduse, fără cale de întoarcere, pe sine. Dar a luptat pentru a ajunge din nou la liman, la fel de mult pe cât au luptat cei care o iubeau, având același scop unic. Și încă luptă! Continuă să lupte așa cum știe mai bine, pentru ca fiicele sale să nu aibă parte de soarta pe care a avut-o ea.

„- Pentru că lumea de acolo va distruge ce avem aici. O să corupă totul. Acolo ne rănim unul pe celălalt în o mie de moduri în fiecare zi. Aici, îmi pun palma peste inima lui, e diferit. Am mai trecut prin asta și înainte, mi-am permis să visez și să sper la viața asta. Privirea îmi rătăcește prin cotloanele întunecate ale încăperii. Am avut-o pentru o vreme… am avut totul, toată fericirea la care am visat. Și acum știu că singurul adevăr din viața mea e cine și ce sunt în Elite… cine am fost mereu. Restul nu e decât iluzie.”

Alina ne arată de câte ori e nevoie să mori pentru a te întoarce din nou, ca să le dai peste nas tuturor celor care îți vor dori întotdeauna răul. Este pregătită să o facă din nou, doar pentru a lăsa lumea un loc mai bun pentru cei pe care-i iubește. Deși moartea i-a răpit prea multe ca să mai poată rămâne întreagă după atâtea lovituri de grație, nu-i mai este frică de ea. Nu-i mai este frică de nimic. Acum este liberă. Nu chiar așa cum își dorise la început, dar e liberă. O libertate dulce-amară pentru care a îndurat destule. Iar, în cele din urmă, a triumfat. Pentru prietenii săi. Pentru bărbații din viața sa. Pentru fiicele sale. Pentru ea.

Finalul nu este însă aici, dar nu se știe nici dacă vom pune punct cu adevărat, așa că povestea agenților noștri nu face decât să își urmeze firul pe mai departe, înfruntând pe oricine și orice i-ar sta în cale. Totul s-a desfășurat ca un simplu joc de șah, dar acum s-a terminat. S-a bucurat de adversari pe măsură care, răbdători, au știut când să-și facă mutarea și să-și țină în șah oponenții, ceea ce a fost absolut incredibil de urmărit. Cu fiecare detaliu în parte, personajele, acțiunea și răsturnările de situație creionate de autoare au reliefat un scenariu remarcabil ce-ți zgândăre imaginația până în străfundurile ei cele mai îndepărtate, chiar și după ce ai ajuns la sfârșit.

Viața atârnă doar de un singur fir de ață și depinde doar de noi cât de mult ținem de el, cât de mult îl îngrijim pentru a nu se deșira, pentru a nu ajunge să se rupă într-un final. Orice s-ar întâmpla cu persoana noastră sau cu cei din jur, oricât nu am mai suporta să ne ducem existența într-o lume mizeră, haotică, o lume care ne vrea controlați până în vârful degetelor de la picioare, avem nevoie să ne legăm de un motiv care să ne țină aproape, acel ceva care să ne mențină încă vii, umani.  

 Nota mea: 10/5

Abis (Alina Marinescu #5) de Monica Ramirez (recenzie)

Autor: Monica Ramirez
Editura: Tritonic
Apariţie: 2014
Pagini: 288

"Îndoiala mă chinuie neîncetat în ultimul timp. Mintea mi-e amorţită. Acolo unde cândva existau răspunsuri, acum nu mai există decât spaţii goale. O atingere, un miros, o imagine, un stimul care în mod normal mi-ar fi provocat o emoţie, ori măcar o amintire, acum nu-mi mai aduce decât... nimic. Sunt înconjurată de o nebuloasă tăcută. Nu simt nicio emoţie, nu am nici măcar o urmă vagă de sentiment. Ceva a murit... ceva în adâncul sufletului meu s-a stins precum o lumânare în ploaie. Am citit o parabolă odată... parcă era japoneză? Nu-mi mai aduc aminte, dar îmi amintesc cuvintele de parcă cineva mi le-a fi încrustat în creier. Un om s-a trezit dintr-un vis în care era fluture, întrebându-se dacă nu cumva era de fapt un fluture care visa că e om. Cam aşa mă simt şi eu în ultimul timp. Nici om, dar nici fluture. Sunt ceva între, poate umbra unei fantome."

"Prin Alina Marinescu, autoarea crează un fel de armistiţiu între două lumi aflate faţă în faţă, la graniţa dintre alb şi negru."

Gândurile mele

 

Durere, tristeţe, neputinţă, incertitudine, confuzie, ură. Sunt câteva dintre sentimentele întunecate ce o acapară, în acest penultim volum, pe Alina, personajul central al acestei serii. Sentimente fără culoare, ce nu fac altceva decât să o tragă tot mai jos într-un abis fără sfârşit, singura cale de ieşire fiind...moartea sau, poate, doar aparenţa ei.

 

"Nu-mi amintesc cum eram înainte, dar acum ştiu că mi-e frică de întuneric. Dacă mă antrenez, ori dacă muncesc, pot ţine întunericul la distanţă. Dar când nu am nimic de făcut, falsa fericire se topeşte precum gheaţa la soare, lăsând loc liber umbrelor care mă bântuie. Negura adâncă a disperării ameninţă să mă învăluie cu totul. Aşa că nu mă pot opri din antrenament, ori muncă, de frică să nu dispar cu totul în întuneric."

 

"În viaţa asta am greşit drumul..." este de părere eroina noastră. I se pare mult mai uşor să se încreadă în aceste simple cuvinte, să dea vina pe ce s-a întâmplat, pe ce i s-a întâmplat, în loc să încerce măcar să lupte în a reveni pe făgaşul cât de cât normal pe care se afla viaţa ei înainte. Se lasă în mrejele uitării, pierzându-se tot mai mult pe ea în întunericul ce o împrejmuieşte din fiecare colţ ascuns între paginile vieţii. Nu permite nimănui să se apropie mai mult decât trebuie, nici măcar prietenilor săi, care nu suportă să o vadă cum se autodistruge singură cu fiecare zi ce trece. Până şi pe Marius îl ţine la distanţă. Parcă, asupra sentimentelor sale de afecţiune, s-au lăsat nişte pânze de păianjeni ce n-o lasă să vadă dincolo de zidul gros pe care l-au creat.

 

"Nu simt nicio emoţie, nu am nici măcar o urmă vagă de sentiment. Ceva a murit... ceva în adâncul sufletului meu s-a stins precum o lumânare în ploaie."

 

Deşi bunii ei camarazi doresc s-o ajute din tot sufletul, simţindu-se neputincioşi în faţa ghearelor necruţătoare ale întunericului ce o aţâţă tot mai mult pe prietena lor să se piardă pe ea însăşi, dezumanizând-o pas cu pas, fără niciun drept de apel, tânăra este singura care poate să iasă cu bine la liman şi să o regăsească pe acea Alina de odinioară, ce lumina lumea lor tenebroasă doar cu un zâmbet cald. Ea este cea care trebuie să lupte pentru a supravieţui abisului ce o apasă tot mai tare. Ea este cea care trebuie să-şi învingă propriile temeri, gânduri negre şi haosul din amintirile ce n-o lasă să înainteze mai departe pe drumul îndărătnic şi anevoios. Ea este cea care trebuie să o caute în golul imens, învăluit de umbre, pe cea adevărată, şi nu doar o faţetă fără suflet.

 

"Bătălia dinlăuntrul ei continua, iar el avea nevoie să se gândească şi să-şi pună ordine în gânduri. Nu avea voie să renunţe până când n-o privea în ochi, regăsind-o pe femeia pe care o iubea. Trebuia s-o ajute să-şi învingă demonii..."

 

Nemaisuportând să stea departe şi doar să privească cum femeia vieţii lui se "stinge" încet, dar sigur, Marius Stephano se hotărăşte să pună capăt întunericului ce o acapără pe Alina. Nu vrea să creadă ceea ce tânăra îi spune, doar pentru a-l ţine la distanţă. Nu vrea să accepte că ea nu-l mai iubeşte, că nu mai simte nimic pentru el. Nu se va da bătut până ce nu va găsi lumina soarelui ascunsă sub norii grei ce umbresc fără milă mintea şi sufletul alesei sale. Va face orice îi stă în putere pentru a o salva chiar de ea însăşi.

 

"În ciuda faptului că nu mai avea decât cenuşă în loc de inimă, era convins că iubirea ei fusese pură şi adevărată. Şi atunci de ce îl uitase? De ce credea acum că e îndrăgostită de alt bărbat?"

 

Pe când, Alex Therein...ei bine, el este nevoit să renunţe pentru totdeauna (sau nu chiar) la femeia ce i-a dat viaţa peste cap, fără doar şi poate. Au fost momente când s-a îndoit de faptul că Alinei i-ar mai păsa de el, dar aceasta a avut mare grijă să-l contrazică. Nu din vorbe, ci cu fapte sincere, ce i-au arătat că, deşi, din punct de vedere romantic, nu mai simte nimic, încă îl consideră un adevărat prieten pentru care şi-ar risca viaţa, chiar dacă el a fost cel care a introdus-o în lumea asta haotică. Astfel că, având un plan bine pus la punct de multă vreme, Alex va avea un rol major în aplicarea celei mai importante decizii din viaţa Alinei.

 

"O colivie se afla la umbra câtorva plante decorative în ghivece mari. Gaiţa albastră ţopăia de colo-colo, aripa stângă atârnându-i inertă.

– Bună, Julieta. Ce mai faci? spuse Alex pe un ton blând. Pasărea îşi înclină capul într-o parte şi emise un sunet ascuţit, studiindu-l cu interes.

– Tu chiar te aştepţi să-ţi răspundă? întrebă Alina pe un ton amuzat.

– Numai dacă ştiu cum să vorbesc cu ea. Doar ai văzut că mi-a răspuns. Şi m-a întrebat cine e gagica mişto.

– Zău? Şi tu ce i-ai răspuns?

– Că e tipa despre care-i povestesc mereu. Să ştii că vorbim foarte des despre tine.

– Ca să vezi, zâmbi Alina cu răceală. Şi ce-i spui despre mine?

– Că şi tu ţi-ai frânt aripile, dar că o să zbori din nou într-o bună zi."

 

Ford, un alt agent operativ din cadrul Elite de care v-am mai vorbit, va juca şi el un rol decisiv spre sfârşitul acestui volum. Acest personaj m-a captivat încă din momentul în care şi-a făcut apariţia în peisaj (volumul al 2-lea), iar părerea mea nu s-a schimbat deloc până acum. Chiar m-a făcut mai curioasă şi mi-ar plăcea tare mult să-i aflu povestea, cum a ajuns el să lucreze în această lume rece şi să se împrietenească cu Alex.

 

Ştiu că se spune că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, dar chiar vreau să le aflu povestea lui Ford, Jason, Roman, Vallis, Kosmas şi a lui... Brett. Vreau să ştiu ce se ascunde în spatele acestor personalităţi puternice şi cum le-a schimbat Alina percepţia asupra vieţii Elite, atunci când au întâlnit-o şi au ajuns să o cunoască, mai mult sau mai puţin.

 

"Am auzit că te oferi voluntar non-stop. Ce-i cu tine?

Alina oftă exasperată.

– Şi tu spune-mi un singur lucru, Ford. De ce e toată lumea brusc atât de interesată ce fac eu cu viaţa mea?

– Pentru că atunci când o iei pe arătură, oamenii încep să observe. Mai ales ăia care-ţi sunt prieteni şi ţin la tine."

 

În ultimele pagini, este o scenă ce m-a surprins extrem de plăcut, deşi, cumva, mă aşteptam la asta, dar poate nu din partea sa. O scenă care m-a făcut şi mai mândră de Ford! Bineînţeles că asta se datorează numai şi numai Alinei. Ea este cea care, de când a "năvălit" în viaţa agenţilor, şi-a lăsat adânc amprenta în sufletele lor, iar asta nu le-o poate fura nimeni, nici măcar şeful lor tiran.

 

Un alt personaj care-mi face inima să tresalte este Jason. Este, pur şi simplu, adorabil. Este foarte grijuliu faţă de Alina. O iubeşte ca pe o soră, chiar dacă mai bate anumite apropo-uri, şi n-ar schimba-o cu nicio altă fată care ajunge să se mai perinde prin Elite. Pentru el, ca şi pentru ceilalţi, este unică, este "lumina" ce le luminează vieţile fără culoare. O mai tachinează când şi când, deşi nu-i iese de fiecare dată, dar el continuă să încerce s-o înveselească. Chiar dacă tânăra a încercat să-l îndepărteze şi pe el, nu i-a mers, acesta insistând să rămână pe lângă ea, ca un bun "frate" ce este. Cum să nu-l iubeşti?

 

"– Tu eşti singurul om din lumea asta pe care-l mai consider un prieten, spuse pe un ton grav.

– Sunt onorat, se înclină Jason uşor.

– Ce crezi că spune asta despre mine?

– Că ai gusturi impecabile.
Alina chicoti uşor, dar sunetul păru cumva fabricat."

 

Avem mare noroc cu el şi Ford, care mai dozează din când în când tensiunea ce pluteşte în aer cu replicile lor pline de umor, că altfel ne-am fi "scufundat" şi noi odată cu Alina în abis. Iar, împreună cu Roman, un alt agent, fac un trio de "n-am cuvinte să-i descriu". Nu ştiu dacă am zis-o în recenziile trecute, dar o spun acum: mi-ar plăcea tare mult să am nişte prieteni ca ei! Sunt nişte camarazi de nădejde, care şi-ar pune şi viaţa la bătaie doar ca să-i fie bine prietenei lor.

 

Dacă Alina noastră cea răzvrătită se va întoarce înapoi din vizita propriului iad personal, vă rămâne vouă, dragi cititori, să descoperiţi şi să vă aventuraţi, alături de personaje, în noile misiuni ce ameninţă siguranţa omenirii.

 

Jocul de şah a ajuns la final. Sau poate că nu. Premiul mult dorit, dulcea libertate, se apropie vertiginos. Dar, numai unul dintre cele două drumuri va putea să izbăvească şi să găsească luminiţa de la capătul său, care tinde să se mărească cu fiecare obstacol înlăturat, cu fiecare gând toxic lăsat în urmă. Numai acel drum va reuşi să făurească un nou început, pentru ca, în final, cenuşiul vieţii să fie înlocuit cu cele mai vii culori ale acesteia.

 

Nota mea: 5+/5



Balanţa puterii (Alina Marinescu #3) de Monica Ramirez (recenzie)

Autor: Monica Ramirez
Editura: Tritonic
Apariţie: decembrie 2013
Pagini: 364

Ultimii şapte ani au învăţat-o să se resemneze în faţa realităţii. A acceptat în cele din urmă că viaţa în cadrul Organizaţiei Elite nu se măsoară în bine şi rău, ci în rata de supravieţuire. Nu se ştie câţi asasini controlează Elite, dar ea este diferită. Cu toţii sunt instruiţi în arta de a ucide, dar ea a fost antrenată pentru mai mult. În urmă cu şapte ani, era încă Alina Marinescu, nefiind obligată să-şi asume o nouă identitate în fiecare lună. Pe atunci, Alex Therein era încă în viaţă... mentorul ei, prietenul ei, iubitul ei, fundaţia întregii ei distrugeri. Povestea lor de dragoste a fost singurul lucru de care au avut vreodată parte, dar iubirea nu poate supravieţui în lumea lor opresivă. Violenţa, intriga, iubire şi ura, atracţie şi respingere într-o lume întunecată şi complicată, Elite reprezintă opusul societăţii ideale. În această lume atât de secretă încât devine fantomatică, agenţii operativi devin la fel de fantomatici. Odată intraţi în joc, nu se mai pot retrage, nu pot pleca acasă la terminarea programului de lucru. Elite le acaparează vieţile complet, invadându-le simţurile, intimitatea, de cele mai multe ori chiar gândurile.

Gândurile mele

Este clar că lumea în care se învârt eroii noştri nu e prea colorată, nuanţele de gri şi negrul predominând această scenă ce ne este înfăţişată constant în faţa ochilor. Avem parte de emoţii care ne răscolesc până în adâncul sufletului, de situaţii neprevăzute care te surprind şi te îngrozesc în modul lor specific, de personaje realiste, care luptă zi de zi, atât cu ei înşişi şi trecutul ce-i urmăreşte la tot pasul, cât şi să scape de mrejele lumii tenebroase ce îi atrage spre ea cu forţe nesecate de timp. Finalul, într-un asemenea peisaj întunecat, este simplu. Chiar foarte simplu. Ucizi sau eşti ucis. Pui tu capăt drumului sau îl vei găsi chiar pe al tău. Nu prea poţi face o alegere între acestea două, nici dacă ai vrea, deoarece ambele sunt şi vor fi o parte din tine, odată ce ai ajuns într-un univers ce nu te lasă nici măcar să respiri cum trebuie.

"În viaţa noastră nu există finaluri fericite. Doar finaluri."

Alina este de părere că în viaţa pe care o duc ei, agenţii operativi, nu există finaluri fericite, ci doar finaluri. Adevărul este că, în mare parte, chiar are dreptate. Nu o condamn. A văzut, simţit şi a trecut prin prea multe chestii care au făcut-o să-şi piardă speranţa că într-o zi se va trezi, iar toate acestea vor fi doar un simplu coşmar. Dar, problema este că acest coşmar nu se mai termină, ci prinde viaţă cu fiecare strop de frică, de disperare, de ură şi de durere care încolţesc în sufletele personajelor noastre, un coşmar ce nu te lasă să scapi până ce nu-ti răpeşte şi ultima suflare de care mai esti capabil.

Au trecut şapte ani. Şapte ani lungi, grei, dureroşi şi singuratici pentru Alina. Porecla pe care Ford i-a dat-o atunci când a întâlnit-o pentru prima oară, anume Ducesa (de Gheaţă), i s-a potrivit ca o mănuşă în aceşti ani ce au trecut peste ea ca o simplă adiere de vânt. În volumul acesta, vom cunoaşte o altă Alina, o Alina care, dacă ar fi avut parte de acelaşi tratament de nesuportat ca al lui Alex la prima ei recrutare, ar fi fost exact fiinţa de-acum: dură, fără sentimente şi indiferentă la tot ceea ce mişcă. O marionetă ce s-a lăsat moale în mâinile păpuşarului (Elite), lăsându-i libertatea totală de a face ce vrea cu ea.

"Acum înţelegea că cea mai mare dragoste nu era să iubeşti pe cineva pentru ceea ce era, ci tocmai în ciuda a ceea ce era."

Mi-a părut rău pentru aceasta, pentru tot ce a trebuit să îndure şi pentru tot ceea ce a pierdut pe parcursul drumului "iniţiatic", totodată, străbătut atât de SSO, cât şi de Elite, dar, mai ales, de către Alex, prietenul, iubitul, mentorul, chiar soţul ei. Acest înger ce şi-a pierdut aripile şi sufletul, odată intrat în lumea cenuşie ce-i înconjoară, devenise pentru Alina stâlpul întregii ei existenţe. Dar, într-un final, acesta s-a prăbuşit atunci când Alex a dispărut din peisaj. Lacrimi amare, durere, tristeţe, un gol imens în inimă, o nevoie acută de ceva ce numai Alina ştia (sau nu), toate au secat în acel moment teribil pentru multă lume. Zâmbetul luminos care era mereu prezent pe faţa ei a dispărut total şi a fost înlocuit de masca impenetrabilă ce, cândva, era purtată chiar de Alex, cel care i-a dat viaţa peste cap, fără drept de apel. Acum, tot ceea ce face este să-şi ducă misiunile la capăt, nepăsându-i dacă vreuna dintre acestea îi va veni de hac într-o zi.

Acţiunea din acest roman se concentrează în jurul unei organizaţii teroriste, Al'Qaeda, ce ameninţă să distrugă atât acoperirea societăţii Elite, cât şi cea a celor mai buni agenţi ai CIA-ului. Tot apărând în diverse situaţii cheie ce se învârt în jurul oamenilor care lucrează pentru organizaţia teroristă, Alina intră în viziorul celor de la CIA, care vor cu orice preţ să afle cine este această frumoasă blondă misterioasă. Dar, din păcate pentru ei, nu reuşesc să o identifice, aşa că apelează la cel mai bun agent al lor, Marius Stephano, care o va seduce pe Alina pentru a afla dacă tânără are vreo legătură cu teroriştii.

"Dintr-un motiv inexplicabil, faptul că se afla atât de aproape de acel bărbat n-o deranja absolut deloc, ci mai degrabă o ameţea."
 

Ca şi acum zece ani, Alina pică foarte uşor în plasa împrejmuită cu mister, afecţiune şi senzualitate a lui Marius. Deşi şi-a dat seama de jocul acestuia de a o seduce pentru un scop anume încă de la început, pentru a două oara în viaţa ei, tânără tot se simte trădată şi deznădăjnuită în faţa unui bărbat, ce i-a furat inima şi i-a zdrobit-o în mii de bucăţele, doar pentru a-şi duce misiunea la îndeplinire. Neîncrederea şi nesiguranţa în faţa momentului iminent au revenit în plină forţă şi o fac să se simtă slabă şi obosită să tot lupte cu acea parte din ea care n-o ascultă, oricât de mult ar încerca s-o controleze.

 

„Doi străini în lumina zilei, amândoi jumătăţi ale aceluiaşi întreg în întunericul învăluitor al nopţii."

Trecutul o acaparează şi îi aminteşte destul de ironic de trădarea lui Alex, care s-a jucat cu ea în acelaşi mod ca şi Marius. Nu poate să nu se gândească la faptul că a cedat atât de uşor, lăsându-se păcălită, manipulată şi atrasă într-un joc înnebunitor, condus de către doi bărbaţi care nu au făcut altceva decât să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Totuşi, de data asta, nu doar Alina a avut de suferit, ci şi partenerul ei, care s-a lăsat dus de val printre tainele delicate ale acestui joc seducător, a fost atins. Marius are de gând să n-o lase pe frumoasa lui să scape prea uşor şi va lupta cu oricine şi orice i-ar sta în cale pentru ca ea să fie a lui. 

Cred că mi-am găsit, în sfârşit, preferatul în persoana acestui fermecător Don Juan cu inserţii italiene, pentru care iubirea reprezintă unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa lui!

Căderea Alinei în capcană îi aduce pe cei de la Elite şi CIA într-o uniune ce le-ar putea fi de folos amândurora. Alina şi Marius vor ajunge să lucreze împreună, iar lumina ce odată o înconjura pe eroina noastră, îşi va face din nou simţită prezenţa prin culoarea rozalie din obrajii ei şi zâmbetele radioase. Toată lumea va observa schimbarea bruscă petrecută în interiorul ei, bucurându-se că, într-un final, aceasta a revenit la Alina lor de altădată. Timpul petrecut împreună îi aduce pe tinerii noştri şi mai aproape unul de altul, încrederea sporind şi dragostea încolţind încet-încet în sufletele lor rănite. Aceştia încep să vadă viaţa lor de agent operativ într-o cu totul altă lumină, iar pacea şi emoţiile unice ce-i învăluie, îşi regăsesc locul mult aşteptat în inimile lor.

"Nu era vorba doar de dorinţă şi pasiune, ci despre iubire pură, o emoţie crudă şi fierbinte care-l făcea să se simtă mai vulnerabil ca niciodată."

 

Totuşi, atât viaţa agenţilor, cât şi a societăţilor implicate în eliminarea organizaţiei teroriste, sunt puse la grea încercare, atunci când cineva din interior furnizează teroriştilor informaţii secrete despre lumea lor şi misiunile puse la cale împotriva acestora. Neîncrederea şi suspiciunile încep să-şi facă uşor loc printre ei, neştiind dacă vreunul dintre prietenii lor, tovarăşi ce împărtăşesc aceeaşi soartă cu ei, este cel care le vrea răul, doar pentru a supravieţui mai mult în această lume infectă.

Noi personaje nu lipsesc din peisaj nici în această a treia carte, dar nici cei cu care am făcut cunoştiinţă deja şi am împărtăşit prietenii şi emoţii puternice, nu ne lasă să le ducem dorul pentru prea mult timp. Agent al filialei Elite din Grecia, Kosmas este un personaj interesant de urmărit, care şi-a însuşit, intenţionat sau nu, o mică parte din inima mea. Acesta este un tip şarmant, care, la prima vedere, poate părea genul arogant şi cu prea multă ironie în vocabularul său, dar, odată ce-l cunoşti, nu ştii cum să te afli mai mult prin preajma sa. Este un personaj ce ne încântă cu prezenţa sa carismatică şi cu replicile amuzante, ori de câte ori apare în scenă.

"Sub perne mai descoperi un Glock şi deasupra lor o foaie de hârtie împăturită. O despături, ridicând din sprâncene când recunoscu scrisul îngrijit al lui Marius.

Am fost nevoit să aleg între ciocolată şi o chestie mare, neagră şi practică din metal. Te-am impresionat cu latura mea romantică?"

Alte personaje care s-au lăsat remarcate fac parte din echipa CIA-ului: Roger, şeful acestora, a cărui impozanţă îţi impune respect şi admiraţie de cum dai ochii cu el, Webb, prietenul cel mai bun al lui Marius, un tip plăcut, chiar simpatic, ce-şi ia munca în serios, dar care ştie şi să se binedispună şi Oliver, tipul intelingent, care le are pe partea tehnologică şi tot ce ţine de aceasta, totodată, un tip tare drăguţ şi super de gaşcă.

Ford, Jason, Vallis, Ramon şi Scott. Cum aş putea să uit tocmai de ei? Este o adevărată plăcere să-i urmăresc cum se perindă prin peisaj şi cum participă fiecare, în modul său propriu şi original, la bunăstarea Alinei noastre. Glumele, ironia, grija frăţească, sfaturile şi prezenţa de spirit de care dau dovadă şi în cele mai nepotrivite momente, îţi aduc un mic zâmbet pe faţă, iar pentru ei este suficient chiar şi atât.

"Fantomele nu sunt înfricoşătoare dacă le cunoşti numele."
 

Alex. Despre el nu aş putea să vă spun prea multe, deoarece nu şi-a făcut prezenţa pentru prea mult timp. Aş minţi dacă aş zice că nu i-am dus lipsa, deşi, în trecut, au fost momente când mă îndemna să-l strâng de gât, fără să am parte de niciun regret. Totuşi, atât cât a fost prezent, a fost suficient pentru mine, deoarece Alina trebuia să se maturizeze mai mult, iar durerea şi golul imens din suflet, pricinuite de aşa-zisa lui pierdere, din volumul precedent, au ajutat-o într-o foarte mare măsură să evolueze. Am o bănuială că în următoarea carte, voi avea parte de prezenţa lui constantă şi mult renumitul "autocontrol" de care dispun agenţii noştrii, va avea ceva mai multe fisurări.

Nu pot să închei fără a-l menţiona puţin şi pe Brett care, pentru nişte clipe extrem de minuscule, ne-a lăsat să vedem puţin din ce se află dincolo de zidul de gheaţă ce-l înconjoară. Nu m-am aşteptat la asta! Sper că, până la finalul seriei, vom afla mai multe despre povestea din spatele acestui zid.

"De ce să cerem luna de pe cer, când ne putem mulţumi doar cu stelele?"

Un volum surprinzător şi trăibil, în care misterul şi nuanţele subtile ale vieţii se întrepătrund într-un mod unic şi fascinant. Când ai crede că nimic imprevizibil nu se mai poate întâmpla, autoarea are mare grijă să te lovească exact acolo unde trebuie şi să-ţi reteze din rădăcini acele gânduri irelevante care începuseră să-ţi încolţească în minte. Cum am preconizat şi data trecută, jocul de şah i-a prins pe eroii noştri pe căi diferite. Dar, pentru ca unul dintre ei să nu se piardă în sobra şi liniştita singurătate şi suferinţă, aşa cum o făcuse celălalt, le-a mai adus un tovarăş. Un tovarăş, al cărui drum se va intersecta cu cel care încă mai este pavat cu speranţe, vise şi dorinţe pentru un posibil viitor.

Nota mea: 5+/5