"Belzhar" de Meg Wolitzer (recenzie)

Autor: Meg Wolitzer
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2014
Pagini: 304

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.

Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi "fragili emoţional şi foarte inteligenţi".

Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.

Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

"Belzhar este un roman original, care te marchează." - Publishers Weekly

O explorare a minţii umane care te ţine cu sufletul la gură – personajele adolescente ale lui Meg Wolitzer sunt pline de viaţă, cu emoţii reale şi poveşti interesante. - Kirkus review

 

 

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a lectura acest roman! Îl puteți găsi aici, aici și aici.

 

Gândurile mele

Belzhar este o lume pe care cu toţii ne-o închipuim, chiar dacă nu suntem conştienţi de ea sau, mai bine spus, nu vrem să credem că acel lucru ni s-a întâmplat tocmai nouă.

Belzhar este o lume în care totul se limitează, mai mult sau mai puţin, la acea traumă prin care ai fost nevoit să treci, deşi puteai să previi dinainte asta, fără vreo urmă de consecinţe. Tu eşti cel vinovat pentru ce s-a întâmplat, nu altcineva. Tu eşti cel care s-a speriat şi n-ai cum să mai schimbi asta. Ceea ce s-a petrecut, rămâne blocat în timp, deoarece nu poţi accepta adevărul că tu eşti persoana care a avut cel mai mult de suferit în toată treaba asta. Derulezi în minte acel "eveniment", ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri şi tot încerci să-ţi impui că totul e doar o fantasmă ce te bântuie, clipă de clipă, fără să-ţi lase şansa de a te decupla cu toată fiinţa ta de momentul acela îngrozitor.

Totuşi, Belzhar este şi o lume care, deşi te limitează în timpul "acela", tot ea te aduce în pragul de a accepta adevărul a ceea ce ţi s-a întâmplat. Tot ea te ajută să priveşti în ansamblu şi să vezi unde ai greşit, de s-a ajuns acolo. Te aduce faţă-n faţă cu fiinţa pe care (credeai că) o iubeşti cel mai mult, ajutându-te să-ţi dai seama dacă sentimentele tale sunt reale, dacă şi celălalt ţi le împărtăşeşte, dacă are rost să-ţi faci griji în privinţa celor care nu credeai că te vor răni vreodată şi a lucrurilor aparent minore ce pot produce un adevărat dezastru.

Îţi arată că aparenţele pot fi înşelătoare şi că nu ştii la ce te poţi aştepta cu privire la cei din jurul tău, oricât de multă încredere ai avea în ei. Totul se poate destrăma într-o clipită, fără să-ţi dai seama. Şi când se întâmplă asta, te închizi în tine şi nu mai laşi pe nimeni să te descopere. Nu vrei să accepţi realitatea, deoarece este prea dureroasă pentru tine. Preferi să nu mai ai de-a face cu absolut nimeni. Nici măcar cu cei care îţi vor doar binele şi ţin la tine cu adevărat. Te îneci singur/ă într-un abis fără fund, nelăsând pe nimeni să te salveze.

"Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut."

Povestea este narată la persoana întâi de către Jam Gallahue, o tipă drăguţă, dar care este extrem de sensibilă. Pentru prima dată, tânăra simte fiorii dragostei şi nu se mai poate concentra la absolut nimic, atunci când îi răsar în minte numai gânduri şi imagini despre el. Numele acestui "el" este Reeve Maxfield. Englez la origine, adolescentul a venit în America pentru un schimb de experienţă pe perioada unui semestru. Ceea ce s-a întâmplat între cei doi, nu se poate numi chiar "relaţie", deoarece nu a fost...de fapt, o să aflaţi pe parcurs care a fost treaba cu ăştia doi. Chestia este că totul s-a terminat rapid şi n-a fost prea drăguţ, în special pentru ea.

După acest "eveniment" dureros, Jam nu se mai simte în stare de nimic, se lasă să plutească într-o stare permanentă de visare, nu acceptă ajutorul nimănui şi nu mai comunică deloc cu cei din jur, nici măcar cu familia şi prietenii care nu ştiu ce să mai facă în privinţa ei. Pur şi simplu, lasă durerea s-o acapareze şi se închide tot mai mult în sine, nedând voie nimănui să pătrundă în străfundurile sufletului şi minţii sale. Dar gata! Familia nu mai suportă să o vadă aşa - ca o păpuşă de plastic ce-o poţi "juca" pe degete aşa cum doreşti, fără ca ea să riposteze. Părinţii tinerei, la sugestia doctorului ce-i supraveghea starea, o înscriu la The Wooden Barn, o şcoală-internat pentru tineri "fragil emoţionali şi foarte inteligenţi".
 

"Ce se întâmplă în Belzhar, orice ar fi, nu lasă nicio urmă în lumea reală. Nicio umbră, niciun fel de reziduu."

Acest lucru o irită la culme pe fată, dar nu are cum să riposteze. Vrea, nu vrea, trebuie să accepte situaţia, ca să convingă lumea că e perfect sănătoasă şi că n-are nevoie de niciun ajutor. Dar, această situaţie nu se arată prea roz. Cu o colegă de cameră zvăpăiată, fără internet şi fără telefonul mereu la îndemână, Jam nu ştie cum să se întoarcă mai repede acasă. Părinţii ei nici nu vor să audă de aşa ceva. N-o vor lua de-acolo până ce nu vor fi siguri că totul va reveni la normal. Aşa că, pentru un întreg semestru, adolescenta este blocată în acea şcoală, unde buna majoritate a profesorilor se poartă cu elevii ca şi cum ar fi de porţelan, în orice clipă, aceştia putând să izbucnească sau să se dea mai rău peste cap decât sunt deja.

Totuşi, se arată şi o ocazie minunată de a-şi face prieteni, printre care: KJ, colega de cameră cu probleme de alimentaţie, şi cei patru colegi ce o însoţesc la ora de Teme Speciale în Engleză, fiecare având "traumele" lui. Cursul este susţinut de doamna Quenell care, în fiecare semestru, îşi alege cinci-şase elevi care să ia parte la acesta. Alegerea autorului pe care-l vor studia la clasă este în strânsă legătură cu problemele anume ale adolescenţilor respectivi. Doamna Q doreşte ca tinerii să înveţe să vadă dincolo de ceea ce li s-a întâmplat, să cumpănească înainte de a judeca ceva sau pe cineva, să observe că nu sunt singuri şi că pot exista soluţii, dacă îţi dai voie să le cauţi cu adevărat.
 

"Cuvintele contează. Asta a spus doamna Quenell de la bun început. Cuvintele contează. Întreg semestrul am căutat cuvintele cu care să spunem ceea ce trebuia să spunem. Ne căutăm propria noastră voce."

Autorul ales pentru Jam, Siera, Casey, Mark şi Griffin este Sylvia Plath, cunoscută atât pentru operele sale, cât şi pentru viaţa pe care a dus-o şi sfârşitul tragic de care a avut parte. Doamna Q le oferă celor cinci câte un exemplar din “Clopotul de sticlă”, roman autobiografic ce vorbeşte despre depresia unei tinere femei, care n-a reuşit niciodată să treacă peste momentul dureros al pierderii tatălui său. Pe lângă carte, profesoara le oferă şi câte un jurnal, ale cărui pagini şi coperţi par îngălbenite de timp, oferindu-le parcă o aură neobişnuită celor care-l folosesc. Spuneam ceva mai sus că nu totul este ceea ce pare. Nici măcar acest jurnal.

Astfel că, săptămânal, cei cinci citesc câte unul-două capitole din romanul lui Plath și scriu în jurnal ceea ce le vine în minte, atunci când se gândesc la momentul nefericit din viața lor. La fiecare oră de literatură engleză, aceștia dezbat problemele personajului feminin din "Clopotul de sticlă": de ce s-a ajuns la ceea ce i s-a întâmplat, de ce n-a reușit să treacă peste moartea tatălui, având în vedere că, într-un final, aparent, își găsise fericirea. Fiecare dintre adolescenți descoperă cu uimire că se regăsesc, mai mult sau mai puțin, printre rândurile ascunse ale autoarei și, pe măsură ce vorbesc, simt că ceva se schimbă în interiorul lor. Iar jurnalul contribuie și el destul de mult la acest aspect. Dar o să vă las pe voi să vedeți cât de mult i-a ajutat, sau nu, aceste ore speciale și jurnalele primite.
 

"Toată lumea, continuă ea, privind în jur spre noi, are ceva de spus. Dar nu toată lumea poate suporta să o spună. Treaba voastră e să găsiţi o modalitate."

Şi uite că, la fel ca întotdeauna, de la o "traumă", interpretată de fiecare personaj altfel, se ajunge la o legătură extrem de puternică, de profundă, între eroii noștri. Legătură care-i va uni, mai mult decât o simplă prietenie de care au avut parte până atunci. Problemele întâmpinate îi fac să conștientizeze că nu totul este lapte și miere în viață și că trebuie să se poarte mai cu simțul răspunderii. Trebuie să-și accepte partea din vina ce a declanșat acel moment din viețile lor și să n-o lase pe toată să atârne pe umerii altora. Trebuie să-și accepte greșelile cu capul sus, nu să se ascundă în spatele lor. Trebuie să treacă peste, astfel nu vor rezolva nimic, iar totul va fi și mai rău decât este deja.

Belzhar este o lectură care te pune pe gânduri și-ți arată că nu trebuie să fugi de lucrurile negative ce ți se întâmplă, ci trebuie să le întâmpini cu fruntea sus și să încerci să le dobori, fie singur, fie acceptând ajutorul celor din jur. Autoarea creionează niște personaje veridice, complexe, cu probleme ce se întâlnesc la tot pasul în lumea noastră, chiar dacă nu ies la iveală, probleme a căror soluționare dorim mai mult să o evităm, decât să o ducem la capăt.

Nota mea: 4.5/5

Câștigătorii concursului "Toamnă printre răzvrătiri de şoapte în cascade" !

A venit timpul să anunțăm câștigătorii concursului de activitate. Vrem să le mulțumim tuturor celor care au participat și să nu fiți triști, dacă n-ați câștigat fiecare dintre voi. Pentru noi, sunteți cu toții învingători și vă așteptăm în continuare la următoarele concursuri. Sperăm că odată ce acesta s-a terminat, ne veți mai "vizita" din când în când și pe noi. :p
   
  Acestea fiind spuse, felicitări câștigătoarelor: 
   
  Andreea Costea - Răzvrătirea (Eve #3) de Anna Carey 
   
  Emanuela Bercaru - Cascada șoaptelor de Elizabeth Langston 
   
  Așteptăm datele voastre într-un mesaj privat pe pagina noastră de facebook. Aveți la dispoziție 3 zile. 

Cascada șoaptelor (Cascada șoaptelor #1) de Elizabeth Langston (recenzie)

Autor: Elizabeth Langston
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2015
Număr de pagini: 400

În timp ce se antrenează pentru o cursă de mountain bike, Mark Lewis, elev în ultimul an de liceu, vede o fată misterioasă, îmbrăcată în nişte haine ciudate, stând în picioare în spatele unei cascade în pădurea din Raleigh, un oraş din Carolina de Nord. Când fata face o remarcă despre maşinăria ciudată pe care merge el, Mark se gândeşte că nu e în regulă ceva cu ea. Iar când Susanna pretinde că este o servitoare-ucenică din anul 1796, băiatul e aproape sigur că e nebună. Şi totuşi vrea să afle mai multe despre ea.

Mark începe o relaţie „la distanţă” cu Susanna prin bariera strălucitoare – şi capricioasă – a Cascadei Şoaptelor. Curios să afle cât mai multe despre perioada în care trăieşte ea şi despre viaţa ei plină de violenţă, Mark se apucă de cercetări istorice – dar cunoaşterea poate fi periculoasă. Curând, el trebuie să facă o alegere dificilă – să rişte să schimbe istoria sau să o condamne pe fata iubită la o viaţă de chin. 

Gândurile mele

 Mulțumesc Editurii Leda pentru această oportunitate. Cartea o puteți găsi aici sau aici sau aici. 

Timpul, un "jucător" pe care n-ai cum să-l ignori, nici dacă ţi-ai propus să faci asta pe următorii zece ani din viaţă. Acesta este întotdeauna la doar un pas în spatele tău, urmărindu-ţi fiecare mişcare, fără a te scăpa vreo clipă din ochi, asta dacă-i are. Oricum, indiferent dacă vede sau nu, se află mereu acolo, gata să te dea peste cap, direct de-a curmezişul. Slabe şanse să-l păcăleşti. Chiar inexistente, aş putea spune. Are aşa o plăcere sadică de a ştii totul, încât te înfioară numai când îţi mai adie inconştient un gând spre el.

Unde mai pui faptul că toţi am vrea să-l întoarcem după cum ne pofteşte inima? Vrem să avem, de fiecare dată, câştig de cauză în lupta aprigă cu acesta, dar şi dacă am reuşi să izbutim măcar puţin, consecinţele ar fi cu siguranţă pe măsură. Totuşi, nu toţi ne permitem să facem asta. Nu toţi ne lăsăm inima să preia acţiunile noastre, uneori destul de riscante. Nu toţi permitem dramului de nebunie ce zace în noi să acţioneze.

Şi iată că eroii noştri vor să se pună cu timpul şi să-l "joace" pe degete, pentru ca totul să iasă bine pentru cei dragi. Dar dacă încercarea lor va fi în van şi dezastrul se va abate asupra lor, cât de departe vor fi în stare să meargă? Timpul le va fi duşman până la sfârşit sau le va oferi şansa să descopere în el un posibil...aliat?!

Susanna Marsh - Wothville - 1796

Povestea debutează prin perspectiva Susannei Marsh, o tânără de 17 ani, ce aşteaptă cu nerăbdare şi uşurare ziua sa de naştere, zi în care se va putea bucura, în sfârşit, de libertate. Moartea tatălui său a dus inevitabil, pentru acea perioadă, la recăsătorirea mamei sale cu altcineva. Dar tatăl vitreg, în loc s-o ocrotească ca şi cum ar fi fost propria fiică, a dat-o ca ucenică la familia Pratt, unde a fost nevoită să facă mare parte din treburile casei. 

Pe vremea aceea, mai exact în anul 1796, fetelor orfane de tată şi care proveneau din familiile sărace şi numeroase, li se făceau contracte de ucenicie, fără ca părerea lor să fie măcar luată în seamă. Contractele durau până când fetele împlineau vârsta de 18 ani sau aveau norocul de a se mărita, trebuind să se respecte anumite condiţii atât de cel care primea fata, cât şi de respectiva ucenică.

În mod normal, tinerele trebuiau să aibă vârsta minimă de 14 ani pentru a putea fi date, indiferent de munca întreprinsă acolo unde ajungeau, dar regula sau, mai bine spus, legea, în Worthville, nu se aplica astfel, iar sătenii îşi dădeau fetele de la vârste şi mai mici. Aşa este şi cazul Susannei. La doar zece ani, viaţa i s-a schimbat total, fiind nevoită să facă de mâncare, să spele, să cârpească, să facă curăţenie, să se îngrijească de grădină şi multe alte sarcini ce implicau atât creşterea copiilor deja mărişori, cât şi a noilor născuţi ce apăreau în familia Pratt.

"Vezi tu, e un joc. Încearcă să mă lovească atât de tare, încât să mă facă să plâng. Numai că eu nu plâng. Nu scot niciun sunet. Ăsta e felul meu de a-l învinge."

Iar ea n-avea niciun cuvânt de spus. Absolut niciunul. Tot ce trebuia tânăra să facă era să se arate umilă în faţa stăpânilor, să nu încerce să fugă de sub "asediul" acestora şi să îndeplinească sarcinile zilnice şi cele care se mai puteau ivi pe viitor. N-avea niciun drept să facă vreo remarcă, să critice vreun membru al familiei, să întârzie cu mesele, să doarmă prea mult, să se uite cruciş sau altcumva, altfel ar fi suferit de pe urma acestor limitări. Şi, totuşi, nimeni nu-i perfect. Orice om greşeşte, chiar şi Susannah a făcut-o şi a avut parte de pedepse pe măsură. Pe vremea aceea, oamenii nu țineau cont prea mult de simțămintele ucenicelor și le abuzau fără urmă de conștiință.

Dar, timp de opt ani, a tăcut şi n-a spus nimănui ce se întâmplă în gospodăria familiei, atunci când stăpânului nu-i convenea ceva şi ea era cea care suporta consecinţele, deşi, de cele mai multe ori, nu era de vină. Totuşi, cei cu legea din micul sat aveau habar de cicatricile de pe picioarele fetei, dar, fiind rudă chiar cu cel care i le provocase, nu ridicaseră nici măcar un deget pentru faptele comise de Pratt asupra Susannei.

Mark Lewis - Raleigh - 2016

O altă perspectivă prin care ne este prezentată această poveste captivantă, alternând cu cea a fetei, este cea a lui Mark Lewis, un flăcău de aceeaşi vârstă cu Susanna, dar mai tânăr cu două secole. Da, aţi auzit citit bine! Pe când ea trăieşte în perioada colonistă (1796), el s-a născut într-o perioadă mai tehnologizată (2016).

"Cascada e locul cel mai grozav de pe drumul verde, şi zic asta nu numai din cauza perdelei de apă de doi metri şi jumătate lăţime. Mai e şi grota. Nu-i foarte înaltă, şi nici adâncă, dar are un aer ca din altă lume. E plină de pietre acoperite de muşchi. Locul ideal să te ascunzi, să-ţi tragi sufletul şi să fii complet singur chiar în mijlocul oraşului." 

În viaţa de zi cu zi, Mark se împarte între antrenamentele de mountain bike pentru cursa cea mare, ce se apropie rapid, îngrijirea curţilor vecinilor pentru a-şi putea întreţine pasiunea şi "războiul" tăcut dintre mama şi sora sa plecată într-un alt oraş, pentru aşa-zise cursuri de vară.

Nici acesta n-a avut o viaţă uşoară, confruntându-se des cu batjocurile şi bătăile colegilor din cauza greutăţii sale. Dar, cu ajutorul mătuşii lui, ce-l încuraja de fiecare dată să nu se dea bătut şi să caute să le dea peste nas celor care nu meritau nici să le adreseze vreun cuvânt, Mark îşi revizuieşte situaţia şi ia măsurile necesare pentru un trai mai sănătos. 

După încercarea mai multor sporturi care să-l ajute să înceapă o viaţă nouă, acesta rămâne la mountain bike, aceeaşi pasiune pe care o împărtăşeşte şi tatăl său. Se îngrijeşte de alimentaţia sa, având grijă să nu mai facă excese şi, încet-încet, devine un tânăr cu o constituţie zveltă şi sănătoasă.

„Mă întreb dacă faptul că ne-am întâlnit se va dovedi a fi o binecuvântare ori un blestem.”

Astfel că, odată ce a revenit la o situaţie ceva mai normală, fetele au început să-l privească cu alţi ochi, printre care şi cea mai dorită fată din liceu. Pentru o scurtă perioadă, cei doi vor fi împreună, însă tânăra îl părăseşte la balul de sfârşit de an, chiar în mijlocul ringului, deoarece Mark nu-i acorda aceeasi atenţie ca şi antrenamentelor sale pentru curse. Totuşi, deşi ea este cea care a pus capăt relaţiei, tot ea este şi cea care îl caută pentru a se împăca. Dacă asta se va întâmpla, rămâne de văzut.

Susanna & Mark - Cascada şoaptelor

Iată că, într-una din zilele de antrenament, Mark are parte de o căzătură pe cinste, la care asistă și Susanna. Sigur vă întrebați cum este posibil așa ceva. Ei bine, se pare că în parcul din apropierea casei băiatului, se află un loc magic, numit Cascada șoaptelor, acest loc găsindu-se, totodată, și pe proprietatea familiei la care slujește Susanna. Aceasta este un fel de portal, în strânsă legătură cu timpul, ce le permite tinerilor să treacă dintr-un prezent în altul prin perdeaua de apă a cascadei.

Mark este enervat de faptul că cineva a fost martor la căzătura sa și că a mai și chicotit pe deasupra. Dar când, în sfârșit, o observă pe tânăra ce-l privește ciudat, orice sentiment avut pe moment se evaporă și curiozitatea îl acapară instant. Aceeași senzație o încearcă și pe Susanna. Amândoi se privesc unul pe celălalt ca și cum persoana din fața lor nu ar face parte din aceeași lume, din aceeași realitate. 

De la această "întâlnire", neaşteptată, pentru fiecare în parte, poate o altă încercare de-a timpului, care, la început, li s-a părut o nebunie, doar o glumă ce nu-şi avea rostul în acel moment, tinerii ajung să se revadă de fiecare dată când au ocazia. În scurt timp, descoperă din ce în ce mai multe unul despre altul, dar şi despre locurile natale şi obiceiurile cu care au crescut. Legătura dintre cei doi se amplifică, încrederea fiecăruia în celălalt creşte, iar asta pare să "observe" şi Cascada şoaptelor când începe să le dea voie să pătrundă dincolo de plasa de apă care, surprinzător, nu-i udă nici măcar puţin.

"Domnul Lewis îşi ridică încet mâna şi şi-o aşază peste a mea, palmă peste palmă, deget peste deget. Mă înfior de plăcere. E necuviincios din partea noastră să ne atingem în acest chip, dar nu-mi retrag mâna. Nimeni nu m-a atins niciodată pentru că aşa am vrut eu. Ba nu, greşesc. Am fost înghiontită, împinsă sau lovită. Dar mângâiată? Niciodată. Este atât de fascinant. Întinde şi a doua mână, iar eu îi vin în întâmpinare şi mi-o apăs pe a mea, la început timid, apoi cu mai mare curiozitate, fermecată de căldura palmei lui. Ne atingem prin bariera aceea sclipitoare - perdeaua mătăsoasă de apă care nu ne udă."

Mi-a plăcut mult cum au fost conturate personajele, în special caracterele lor complexe, cât de armonios se încadrau în peisaj şi cum se completau unul pe altul, fără a părea mai presus de celălalt. Susanna Marsh este o tânără care a îndurat şi a trecut prin multe, încă de la o vârstă la care ar mai fi trebuit să se joace cu păpuşile. Dar n-a avut parte prea mult de ele. Acestea au dispărut şi au fost rapid înlocuite cu oameni, cu oameni ce aşteptau, la orice oră din zi şi, poate, chiar din noapte, ceva din partea ei, pe când păpuşile n-aveau cum să-şi strige dorinţele cu glas tare, ele rămânând doar nişte figuri din cârpe.

Fata a fost forţată de împrejurări să se mobilizeze rapid şi să-şi ia în primire, fără să răcnească, rolul în slujba stăpânilor ce aveau să-i controleze ani buni din viaţă. În acea zi fatidică pentru tânără (şi, poate, pentru oricine altcineva), mama sa ar fi trebuit s-o sprijine şi să nu-şi lase al doilea soţ să-i îndepărteze copilul de ea. În schimb, aceasta se lăsase uşor convinsă că fiicei sale avea să-i fie mai bine aşa, neştiind de ce tratament va avea parte odată ajunsă în sânul altei familii.

„Timp. De asta avem nevoie – de mai mult timp.”

Totuşi, Susanna a ţinut fruntea sus, a rezistat stoic şi a îndurat totul, fără a lăsa vreo lacrimă să "sară" neinvitată afară şi fără a-i da satisfacţia stăpânului că poate face chiar ce vrea din ea. Muncind din greu, şi-a câştigat cu mare efort nişte momente ale ei, în care poate să facă ce doreşte. Momente de libertate, pe care şi le petrece în locul ei special, neştiut de nimeni, Cascada şoaptelor.

"Privirile ni se încrucişează.
- Susanna...
Dintr-odată simt o sfială. Are o expresie anume întipărită pe faţă, o încordare a trupului pe care nu am mai sesizat-o la el până acum. Şi deşi n-aş şti cum să numesc emoţia asta, o simt şi eu. Între noi e ceva special. Ceva greu de definit. Ceva mai presus de prietenie.
- Trebuie să plec, spun şi mă salt pe vârfuri ca să-l sărut pe obraz, mirată de moliciunea pielii lui. Îţi mulţumesc pentru carte.
Mă trage într-o îmbrăţişare scurtă şi oftează.
- Mulţumesc pentru stele."

Mark Lewis este elev în anul terminal de liceu, dar, deocamdată, se bucură cum poate mai bine de vacanța de vară, chiar dacă asta înseamnă să se preocupe doar de antrenamente și de job-urile pe care și le ia pentru a-și "sponsoriza" pasiunea. Un personaj puternic și determinat, care a îndurat multe până a reușit să izbăvească în lupta cu kilogramele și răutatea celor din jur. 

Momentul în care o întâlnește pe Susanna, îi evidențiază o altă calitate în fața noastră, a cititorilor, și anume răbdarea. Când a fost clar pentru amândoi că niciunul n-a înnebunit și că nu suferă de halucinații, acesta a dovedit o răbdare de fier cu Susanna, ce pare tot mai curioasă în privința lumii sale, unde atât și bărbații, cât și femeile, sunt egali între ei, unde gesturile de afecțiune sunt împărtășite în aria vizuală a tuturor, unde totul avansează într-un mod rapid și eficient. Toate astea i se păr de necrezut tinerei și încă nu poate accepta chiar fiecare noutate ce i se “aruncă” în față. Dar Mark are grijă să-i explice fiecare lucru cât mai pe înțelesul ei, grijuliu să n-o facă să pară prea neștiutoare față de lumea sa. O calitate pe care i-o admir! Câți oameni mai fac astfel în ziua de astăzi?

Totuşi, pentru câtă vreme se vor plimba dintr-un prezent într-altul, fără ca nimic să nu se întâmple? Vor reuşi să dejoace planurile timpului şi să le întoarcă în favoarea lor? Sau vor trebui să suporte consecinţele riscurilor nebuneşti pe care şi le-au asumat, continuând să se vadă unul pe altul, ignorând necesitatea cascadei? 

Puterea şi voinţa Susannei de-a lupta şi de a merge mai departe, hotărârea ei de a înfrunta totul singură, compasiunea şi iubirea ei pentru copilaşii familiei de care are grijă, cât şi determinarea, încrederea şi ambiția lui Mark de a o ajuta pe noua sa prietenă să aibă parte de mult dorita libertate, m-au făcut pentru a nu ştiu câta oară să realizez de ce sunt în stare să facă unele persoane, nevoite să se maturizeze mult prea repede, pentru cei pe care-i iubesc. Toate acestea, combinate într-o manieră captivantă şi atât de realistă de către autoare, fac din acest roman o lectură irezistibilă, în care timpul îşi aşterne încă o dată efectele sale năucitoare pentru a-şi pregăti lovitura finală.

Nota mea: 4.5/5