Câştigători Concurs Mozaic!

Primul loc 

Alwssa12

Al doilea loc

jessiebooksworld

Al treilea loc

Cipryan

Felicitări tuturor! Aştept datele voastre pe adresa de e-mail simonik_simo13@yahoo.com

"Urechile pisicii Olga" de Oana Duşmănescu (recenzie)

Autor: Oana Duşmănescu
Editura: Tritonic
Apariţie: 2011
Pagini: 144

„Urechile pisicii Olga" este o carte despre dragoste şi despre drumul pe care alegem să îl urmăm câteodată, deşi ne este teamă de ceea ce vom găsi când vom ajunge la capătul lui. Cartea vorbeşte despre căutare, despre interacţiune, despre rătăcire, despre duioşie, despre frică, despre prietenie, despre ură, despre moarte, despre pierderi sau despre regăsiri. Mai ales de sine. Este o carte despre curajul pe care îl câştigi de-abia în momentul în care te trezeşti singur, nefericit şi îndepărtat. „Am conturat personajul Olga drept un animal aiurit, care, până în momentul călătoriei, a gândit prea mult şi a făcut prea puţine. E un personaj pe jumătate naiv, pe jumătate supărat pe viaţă, dar în general se comportă ca o pisică descurcăreaţă, care adoră improvizaţia, pe care curiozitatea şi zăpăceala o poartă înspre buclucuri câteodată duioase, câteodată dramatice. Mi-e foarte greu să redau «ce a dorit să spună autorul», de vreme ce eu sunt autorul. Mi se pare că Olga respiră prospeţime şi optimism, că e non-conformistă şi caraghioasă. Că ştie să lupte. Că, dacă apuci să citeşti despre ea, începi să-i ţii pumnii şi să-i faci galerie.”

Gândurile mele
 

Cine spune că pisicile nu pot gândi dincolo de natura lor? Cine spune că nu sunt şi ele nişte fiinţe delicate care se pot umaniza de-a dreptul, fără să-şi piardă totuşi esenţa specifică? Poate că ar trebui să ne punem când şi când în locul lor şi să vedem "exteriorul" şi din perspectiva acestor feline ingrate, egoiste, chiar dacă se cred mai presus decât orice altă "creatură" de pe pământ. Chiar dacă uneori se cred mai presus şi ca noi, oamenii. Merită şi ele şansa de a ne arăta că nu sunt mereu ceea ce am menţionat mai sus şi că pot avea şi ele un suflet!

"Din casa de cărămidă autentică auzeam vocea stăpânei: “Olga, nu ştiu cum aş putea trăi fără tine!” Olga sunt eu, o pisică obişnuită de tomberon, cu nume şi statut de persoană bipedă. Şi mă infurie vocea ei de clopot spart, şi legătura asta bolnavă, oare ea nu vede că eu sunt un biet animal, iar ea o biată femeie? De-asta am şi învăţat limba oamenilor, ca să mă concentrez o dată şi să-i spun verde în faţă: “Femeie, dacă mă dispuţi, dacă mă ţii cu forţa, o să mă pierzi”."

Povestea de faţă se învârte în jurul unei pisici - Olga - care este, totodată, şi cea care narează acţiunea. Un nume extrem de inspirat pentru ea, pentru bunătatea de care dă dovadă de cele mai multe ori, nume ce semnifică sfinţenie, binecuvântare, faptul că omul este cel mai sfânt lucru făcut de Bunul Dumnezeu. Ei bine, în cazul nostru, pisica este cea luată în vizor. Olga este o "tipă" mai descurcăreaţă ca nimeni altcineva. O "tipă" cu capul pe umeri în majoritatea cazurilor, dar atât de naivă şi atât de visătoare în restul celor rămase. O "tipă" ce gândeşte prea mult şi care face prea puţine pentru binele ei. La un moment dat, chiar aceasta îşi recunoaşte această "calitate".

În prolog, aflăm că, înainte să plece în lumea largă, felina noastră încă se mai afla în locul natal alături de stăpâna sa aiurită, alături de buna şi singura ei prietenă, Tamara, şi alături de Motanul, cel de care credea că este îndrăgostită până peste cap, înghiţindu-i fiecare cuvânt şi gest cu o naivitate înduioşătoare, ca şi cum el era singurul şi unicul care conta pentru ea cu adevărat dintre toţi masculii existenţi pe pământ.

"Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obişnuinţă şi plictiseală".

Finalul acestui prolog ne prinde cu întrebarea pusă de Olga inamicului numărul unu al oricărei pisici: "Top, câine, tu dacă ai vrea să pleci, măcar un timp, unde te-ai duce?" Deşi aceste cuvinte au venit dintr-odată, mă gândesc că ea a meditat mult asupra acestui subiect. Iar, acum că s-a ivit ocazia de a-l întreba tocmai pe acest "înţelept" (cum îl numeşte ea), ce i s-a înfăţişat sub forma unui câine, ce o avertiza în privinţa hingherilor ce se perindau prin împrejurimi, a găsit de cuviinţă să pună întrebarea ce o măcina. Bineînţeles că acesta i-a răspuns, dar noi, cititorii, nu putem decât să bănuim care ar fi fost acesta, deoarece nu ni se dezvăluie deloc.

Odată ce înaintăm în poveste, luăm parte la drumul pe care felina îl parcurge în căutarea dulcei libertăţi de care a tot auzit de la Motan. În acelaşi timp, acesta este şi un drum al (re)găsirii de sine, un drum pe care suntem tentaţi să îl urmăm uneori, chiar dacă nu ştim ce am putea găsi la capătul său. Astfel că visele Motanului s-au transpus oarecum şi într-ale Olgăi, iar ea nu face altceva decât să trăiască momentul.

"Nu înţeleg cum se nasc ele, răspunsurile astea. Dormitează criogenate în cutiile de pantofi de sub pat? Adică, întreb şi eu ca fraiera, unde locuiesc soluţiile de obicei? Sunt statice sau ambulante? Ţi le livrează cineva la uşă, trebuie să dai cu subsemnatul ca să intri în posesia lor? Le visezi? Trebuie să moară cineva apropia ca să ţi le lase moştenire? Se pot cumpăra? Dacă da, nu-s oare prea scumpe? Te împiedici de ele pe stradă? Dacă da, le recunoşti? Sunt închise sub cheie în vreun seif din vreo bancă elveţiană? Care bancă? Care cheie?"

Drumul parcurs de eroina noastră este unul care a început destul de neaşteptat pentru ea şi tot la fel de neaşteptat a luat şi sfârşit. Nu aşa se întâmplă de fiecare dată? Oricât am dori noi să o apucăm pe calea mult aleasă, aceasta nu se va materializa decât atunci când aproape că ne-am pierdut speranţa şi se va termina atunci când ne este lumea mai dragă?

În hoinăreala sa, Olga are parte de multe abateri pe căile lăturalnice ale vieţii, dar şi de mult noroc la câte păţanii i s-au ivit dinaintea ochilor. Are momente acute de rătăcire, de nefericire, de uitare, de teamă, de ură, de moarte, sentimente ce n-au mai încercat-o până atunci niciodată. Totodată, prietenia, speranţa, curajul, optimismul, afecţiunea şi regăsirea (de sine) contenesc a o lăsa singură, alungându-i, atunci când credea că totul s-a terminat, negativismul ce o cuprindea haotic.

"Totul e să nu bată vândul pe acolo, pe interior, pentru că atunci lumina mea, şi aşa fragilă şi bezmetică, o ia razna şi-mi luminează nişte căi pe care nu ţin neapărat să le cunosc. Dar, din inerţie şi din teamă, urmez dârd bântuindă haotic şi mă întreb unde în mine voi ajunge şi de data aceasta."
 

Uşor-uşor, pătrundem în profunzimile de netăgăduit ale sufletului pisicii şi urmărim fascinaţi cum Olga devine mai încrezătoare în propriile forţe, cum se luptă cu vehemenţă împotriva vieţii, dar şi împotriva ei înseşi, cum se maturizează treptat şi categoric în urma situaţiilor prin care trece şi a celor pe care ajunge să-i cunoască şi să-i lase în urmă.

Se (re)descoperă pe sine, o nouă Ea, de care nu a crezut că poate dispune vreodată, ce îi aminteşte în acelaşi timp că, indiferent unde o va purta viaţa, sufletul ei o va conduce tot acolo de unde a plecat. Numai că, de data asta, nu va mai fi la fel. Tot ce a întâlnit pe drum, a lăsat "urme" adânci în interiorul ei şi a schimbat-o complet şi irevocabil.
 

"Acum ştiu că a iubi este şi rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, şcolar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune şi rele. Nici nu se mai pune problema să-ţi asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferenţa apare când îţi dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înţesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplăteşte. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregăteşte-te să sari în aer."
 

Oana Duşmănescu are un stil foarte lejer în a reda gândurile, sentimentele şi emoţiile care o însoţesc la tot pasul pe Olga, pisicuţa noastră zglobie. Nu se foloseşte de înflorituri sau alte chestii ce nu-şi au rostul, ci scrie atât de sincer, încât n-ai cum să te împotriveşti delicioasei contopiri cu însăşi felina.

 

O lectură despre (re)găsire şi despre a demonstra că poţi mai mult decât te fac alţii să crezi că eşti în stare. O lectură despre dragoste, despre prietenie şi nu numai. O lectură despre siguranţă, despre curaj şi despre viaţă. N-ai cum să nu o îndrăgeşti pe această pisicuţă delicios de naivă uneori şi atât de stăpână pe sine alteori, care reuşeşte, pe tot parcursul poveştii, să ne înduioşeze, să ne binedispună, să ne întristeze, să ne facă să cugetăm serios la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar şi în noi înşine. Şi, nu în ultimul rând, aşa cum spune şi autoarea: "Mi se pare că Olga respiră prospeţime şi optimism, că e non-conformistă şi caraghioasă. Că ştie să lupte. Că, dacă apuci să citeşti despre ea, începi să-i ţii pumnii şi să-i faci galerie.".
 

Nota mea: 4/5

Review: Jocurile Destinului de Douglas Kennedy

JOCURILE DESTINULUI

 Douglas Kennedy

Titlul original: The Pursuit of Happiness
Publicată în Mai 2014 la Editura TREI
Număr de pagini: 720
Gen: Dramă/Romance/Ficţiune
Tip copertă: Broşată
Sinopsis:
  Fii alături de Sara şi familia ei în Manhattan la o petrecere în ajunul Zilei Recunoştinţei. Este 1945 şi războiul s-a terminat, deci cheful de viaţă şi de distracţie e mai mare ca oricând! Dar un musafir nepoftit tulbură seara şi inima Sarei. Şansa de a se întâlni şi alegerile pe care cei doi le fac din acel moment vor avea consecinţe profunde asupra lor şi asupra celor dragi. Drumul fericirii îi cheamă, dar Sara merge pe el cu lacrimi în ochi.
Jocurile destinului este o superbă poveste de dragoste, o poveste despre loialitate şi despre întorsăturile ciudate ale destinului.
 Părerea editorialelor: 
 "Un adevărat triumf!"- Mail on Sunday
  "Scriitura lui Kennedy este de-a dreptul captivantă, construind cu măiestrie poveşti despre dragoste şi trădare, cu un final tulburător."- The Observer
 Despre scriitor:
  Autorul, Douglas Kennedy- s-a născut în Manhattan în 1955, a călătorit enorm, locuind mai mulţi ani în Australia, apoi în Irlanda. Trăieşte la Londra cu soţia sa şi cei doi copii, dar petrece o mare parte din an la reşedinţele sale din SUA, Germania sau Franţa. De acelaşi autor, la Editura TREI au mai fost publicate: Clipa, O relaţie specială, Nu pleca..., Cinci zile, Tentaţia, Farmecul discret al vieţii conjugale.

Mulţumesc EDITURA TREI pentru oportunitatea oferită. 

Dacă v-am convins şi sunteţi tentaţi să o citiţi, o puteţi comanda de AICI

Părerea mea:
     Destinul este cel care ne joacă diferite feste, el este cel care uneori ne poartă pe culmi înalte făcându-ne sa trăim diferit de ceea ce ne dorim cu adevărat. Cred că nu există om care să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă: cum ar fi fost viaţa dacă nu intervenea destinul.

 "Nu facem ce ar trebui;

  Facem ce nu ar trebui;

   Şi ne bizuim pe gândul 

                                Că şansa ne va ocroti." - Matthew Arnold

   Jocurile destinului este primul roman scris de Douglas Kennedy pe care l-am citit şi mi s-a părut excelent. Pot spune că mi-a plăcut foarte mult stilul lui iar abordarea este mai mult decât excelentă, are mult talent în a impresiona şi a te face să adori felul lui de-a prezenta povestea de dragoste. A scris despre o poveste romantică, epică şi dramatică, în care a intervenit destinul, pe scurt a făcut o treabă minunată. A demonstrat că este un romancier pe care oricine ar trebui să îl citească cu mare plăcere. Douglas Kennedy aduce la viaţă perioada McCarthy. În povestea sa ne arată prejudecata şi teama sau ignoranţa mass-media în promulgarea idealismului. Cuvintele lui permit cititorului să vadă sacrificiul de care este în stare un om pentru a-şi salva şi apăra familia, aducând în prim plan libertatea de exprimare şi de gândire şi îmbinând politica cu dramatica şi previzibila poveste de dragoste.
  Acesta este unul dintre fragmentele mele preferate. Prin aceste cuvinte autorul m-a făcut încă de la început să nu las cartea din mână şi să mă rup de realitate pentru două zile. Două zile care nu ştiu cum şi când au trecut, două zile în care vroiam doar să fiu cât mai prezentă în viaţa personajelor, puternice şi doream să aflu finalul care, atunci când a sosit m-a dezamăgit deoarece vroiam mai mult, vroiam o continuare, nu vroiam să mă despart de Jocurile Destinului.

"O privire critică, vigilentă, uşor melancolică. Dar cine nu este melancolic la un asemenea eveniment?..... Se spune că înmormântările sunt pentru cei vii. Al naibii de adevărat! Pentru că nu îi plângem doar pe răposaţi. Ne jelim şi pe noi. Jelim efemeritatea brutală a vieţii. Lipsa ei acută de semnificaţie. Ne tânguim pentru felul în care ne-am împotmolit de-a lungul anilor, ca nişte turişti fără hartă, greşind la fiecare cotitură a drumului."

   Din punctul meu de vedere romanul este bine scris, aproape de realitate, descrie o perioadă din istoria americanilor care a marcat şi a distrus multe vieţi şi nu va putea fi uitată niciodată. Este o poveste de dramă epică cu perspective istorice în care o poveste de dragoste este împletită cu alegerile pe care le facem în viaţă, cu deciziile pe care le luăm atunci când suntem puşi în faţa destinului. Totul începe în prezent fiind purtaţi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, când multe familii au avut de suferit şi s-au înfruntat cu diferite nedreptăţi ale vieţii din acea perioadă. Vieţile împletite a două femei, din două medii şi epoci total diferite, două destine la fel de remarcabile şi de triste m-au lăsat la sfârşit cu imposibilitatea de-a avea curajul să o las din mână.Dar după ce am lecturat-o am rămas cu o serie de întrebări: Oare destinul poate fi aşa de crud uneori? Oare a fost vreodată aşa ceva? Oare cum au putut trăi oamenii în acea perioadă? Oare se gândeau că vor avea parte de un viitor mai bun? Recunosc, citind acest roman am primit o lecţie de viaţă şi am învăţat că se poate şi mai rău dar cu multă muncă se poate şi mai bine.

"John Joseph Malone. Cunoscut ca şi tatăl meu. 

Care a părăsit această lume, abia când împlinisem un an şi şase luni-

 dar a cărui prezenţă apasă şi acum ca o umbră.

 Cam aşa stau lucrurile cu părinţii: poate că dispar fizic din viaţa ta- poate că nici măcar nu i-ai cunoscut-, dar niciodată nu te eliberezi de ei. 

Aceasta este moştenirea lor cea mai de preţ- 

fie că ne convine sau nu, ei se află în permanenţă lângă noi. 

Şi oricât de tare te-ai scutura, încercând să te desprinzi de ei, nu reuşeşti."

   Sara Smythe, contrar dorinţelor părinţilor ei, conservatori, hotăreşte să se mute în New York unde primeşte o slujbă, cam prost plătită dar importantă ca scriitoare la Revista Life. Eric Smythe este fratele rebel şi deştept al Sarei. El locuieşte de asemenea în New York, vinde asigurări de viaţă, scrie piese de teatru şi susţine politica comunismului, pe atunci "la modă". Amândoi fiind scriitori cu un mare potenţial. Sara îl întâlneşte pe frumosul, jurnalist de război, Jack Malone, la petrecerea de Ziua Recunoştinţei a fratelui ei, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. Cei doi fac dragoste în acea noapte, numai că destinul le joacă o festă trimiţându-l pe Jack chiar în dimineaţa următoare departe în zona de război. Ei îşi promit dragoste veşnică şi se înţeleg să îşi scrie de trei ori pe zi pe o perioadă de nouă luni când Jack se va întoarce şi vor întemeia o familie. Dar, din nou destinul intervine şi degeaba Sara îi scrie lui Jack că acesta nu îi trimite niciun răspuns şi de aici pentru săraca Sara, totul se schimbă, totul se strică... Vom vedea, simţi şi experimenta o nouă Sara care va fi purtată până la limite extreme fiind dispusă să facă tot ceea ce este necesar pentru a-şi face dreptate, învăţându-ne pe parcurs o lecţie valoroasă.

"- Dar tu n-o să mori mamă, m-am auzit eu spunând.

S-a întins spre mine şi m-a apucat de mână. 

 - Nu te poţi lupta cu soarta, draga mea.

  - Dar doctorul a zis că poate să mai dureze luni de zile...

  Vocea ei a rămas calmă, bizar de senină.

 - În cel mai bun caz. După părerea mea, maximum trei săptămâni. 

 Ceea ce, sinceră să fiu, e mult mai bine decât m-am aşteptat...

 - Oare chiar trebuie întotdeauna, mamă, să priveşti partea plină a paharului? 

  Doamne, ce naiba m-a apucat?

Am strâns-o tare de mână.

 - N-am vrut să zic asta. Însă...

Mi-a aruncat o privire critică. 

 - Niciodată nu m-ai înţeles cu adevărat, aşa e? m-a întrebat ea."

   La început totul mi se părea a fi un fel de telenovelă dar capacitatea incredibilă a lui Kennedy de-a descrie perspectivele comportamentului uman, şi de-a aduce comentarii concludente cu privire la sensul sau lipsa de sens a vieţii, sau a destinului, au făcut ca totul să devină, pe parcurs tot mai interesant. Kennedy m-a făcut să îl iubesc, să îmi doresc să îi citesc operele minunate pe care le-a scris, reuşind chiar să mă facă curioasă, introducându-mă în viaţa personajelor pe care le descrie cu o mare măestrie. Datorită contextului post-război a Manhattanului, un timp şi loc în care visele pot deveni sau nu realitate, capacitatea scriitorului de-a da cititorului puterea de-a se identifica cu personajele, fac din Jocurile destinului un roman extraordinar.

" Nişte vorbe foarte frumoase pentru a-mi transmite că mama intrase în comă. Fapt care m-a uşurat întru câtva- chiar dacă nu recunoştea, se temea îngrozitor de momentul morţii. De cuvintele finale. Deoarece nu există cuvinte finale potrivite. Oricum nu mă mai putea auzi- aşa că numai eu aş fi beneficiat de orice declaraţii melodramatice de genul"Te iubesc, mami!". În astfel de clipe unice, cuvintele par ieftine. Şi nimic nu poate diminua sentimentul de vinovăţie."

   Recomandare:
  Vrei dovezi că acesta este un roman bun care merită citit? Ce spui de evenimente neanticipate? Sau de adevăruri ascunse şi neplăcute? Dar de observaţii pătrunzătoare şi de examinare nelăcuită a adevărurilor sociale fără indulgenţe sentimentale? Toate acestea sunt şi fac parte din opera lui Douglas Kennedy, Jocurile Destinului. Nu am întâlnit la niciun scriitor de până acum aceste adevăruri care sunt prezente în viaţa noastră. Este cartea care pe mine personal "m-a adus cu picioarele pe pamant". Destinul este cel care ne poarta şi ne oferă şansa de-a merge sau nu mai departe. Doar noi suntem cei care putem spune Nu sau Da în viaţa oferită.

"Trecutul o bântuise pe mama întreaga viaţă. Acum înţelegeam. 

Aşa cum înţelegeam că n-o cunoscusem niciodată cu adevărat. 

De ce n-am observat curajul de a-şi creşte singură cei doi copii?

 De ce n-am sesizat durerea de-i înnora fiecare zi?....

- Şi toate acestea pentru ca eu să nu fiu nevoită să retrăiesc povestea ei...

pentru ca partea a doua a vieţii mele să fie confortabilă, sigură, stabilă........

A răbdat cu stoicism. Fără să realizeze că în felul ei cuminte şi modest devenise o eroină."

Vocea pumnalului de Patrick Ness – Recenzie

Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraş mai puţin obişnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete.

Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit.

Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte...

Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?

Un roman în tradiţia Aventurilor lui Huckleberry Finn şi a capodoperei De veghe în lanul de secară, despre un adolescent care fuge, împreună cu câinele său vorbitor, Manchee, spre o lume normală. Chiar dacă asta înseamnă să meargă până la capătul lumii... şi mai departe.

Nr. Pagini: 512

Gen:  YA, Distopie

Notă: 4.5/5

Mulțumesc sponsorului nostru, editura TREI pentru șansa de a citit această carte!

Recenzie:

„Dacă am avea o viziune și o percepție corecte asupra întregii vieți omenești, ar fi ca și cum am auzi iarba crescând și inima veveriței bătând, și am muri din pricina acelui urlet care se ascunde de cealaltă parte a tăcerii.”

Vocea pumnalului a fost un roman neașteptat de plăcut, fără dar și poate. Nu aveam mari așteptări de la această carte, deoarece recenziile găsite au fost cam negative iar descrierea inițială nu oferea prea multe informații. Nici nu mi-am închipuit că avea să îmi placă atât de mult. 

În primul rând, Vocea pumnalului e o carte de aventură, o carte plină de suspans și răsturnări de situație. Deși e trecută la +12 ani și personajul principal urmează să implinească 13, în nici un moment nu am avut impresia că aș citi o carte pentru, cu sau despre copii. Cel mai interesant aspect fost interesul pe care am început să îl acord poveștii odată ce m-am lăsat prinsă de aceasta; acțiunea începe lent, nu oferă prea multe informații și îți dă impresia unei lecturi ușoare. 

Ideea în sine e destul de interesantă; în acest univers paralel, femeile au fost ucise de un virus iar bărbații, contaminați, sunt condamnați la o viață de singurătate și tristețe, în contextul unui Vacaram fără sfârșit. Aparent, în acest univers distopic, bărbații își pot auzi gândurile unii altora, și nimic din ceea ce le-a trecut vreodată prin minte nu a rămas neauzit. 

Tot misterul se învârte în jurul lui Todd, un baiat care își așteaptă cu nerăbdare a 13-a aniversare când în sfârșit va deveni bărbat.  El e ultimul băiat din Prentisstown, unicul copil inocent din monstruosul oraș. Toți îi așteaptă cu nerăbdare aniversarea, când toate secretele îi vor fi dezvăluite și nimeni nu îl va mai putea lua peste picior. 

Intriga apare odată ce Todd, ieșit la plimbare cu câinele său Manchee, dă peste un gol, o bucată imensă de tăcere care îi dă viața peste cap. Pentru un bărbat din lumea nouă, traiul normal este plin de Vacarm, simțit din toate părțile. Orice creatură are un Vacarm al său, și nici un colț din lume nu este vreodată lipst de zgomotul interminabil făcut de gândurile viețuitoarelor. Dar Todd simte tăcerea atrăgându-l spre ea, și pentru o clipă este prins de sentimentul de liniște pe care nu îl mai experimentase până atunci. Dar așa cum orice alt gând trebuie împărtășit cu toată lumea, așa și acesta își găsește drumul către urechile cuiva, iar Todd începe o lungă călătorie ce are ca scop salvarea propiei vieți. 

Universul creat de Patrick Ness a fost total altceva față de distopiile citite de mine până acum. Todd se maturizează enorm pe parcursul romanului și devine un personaj echilibrat, rațional, și foarte diferit de ceea ce te aștepți de la un adolescent de 13 ani. 

Acum, pot să înțeleg nemulțumirea cititorilor, pe de-o parte. Toată problema acestei cărți e modul de a scrie al autorului, care e o combinație între Tehereh Mafi, cu propoziții foarte, foarte lungi sau foarte, foarte vagi și sparte și George R. R. Martin, cu descrierile sale complexe. Ori cel puțin mie de asta mi-a amintit.  Întradevăr, dacă nu ești obișnuit cu stilul poate fi puțin mai dificilă lectura, dar nu imposibilă. Pentru mine nu a fost nici pe departe un minus, și cred că traducătorul a făcut o treabă grozavă.

Recomand cartea tuturor, indiferent de vârstă. Deși nu sunt fan al cărților de aventură acest roman a fost ca o gură de aer proaspăt ! Întradevăr, merită toate laudele criticilor din străinătate. 

"Girlology. În lumea fetelor" - Melisa Holmes şi Trish Hutchinson (recenzie)

Autor: Melisa Holmes şi Trish Hutchinson
Editura: Corint Junior
Apariţie: 2015
Pagini: 240

Cel mai complet ghid despre chestiile care contează* cu adevărat!

Cea mai tare şi mai pe bune carte despre toate lucrurile care contează pentru toate fetele (de 11 ani şi mai mari)! 

Conform cărţii Girlology — În lumea fetelor, cunoaşterea înseamnă putere sau, mai precis, puterea specială a fetelor, Girl Power!

Fie că îţi vine să crezi sau nu, ai multe de aflat despre sex, despre trupul tău şi despre băieţi. Cartea aceasta te va ajuta să capeţi încrederea în tine însăţi şi să îţi dezvolţi Girl Power, puterea specială a fetelor, de care vei avea nevoie pentru a-ţi atinge ţelurile şi a-ţi clădi propriul sistem de valori şi de credinţe, precum şi propriul viitor.

În această carte se va discuta cinstit despre:

• prietene şi prietenii;

• părinţi;

• sex şi sexualitate;

• iubiri adolescentine;

• modul în care ne influenţează mass-media;

• valori şi credinţe;

• cum trebuie luate deciziile.

Şi totul fără „predici" sforăitoare, fără (prea mulţi) termeni ştiinţifici şi, garantat, fără nicio chestie plictisitoare.
Pentru mai multe detalii despre Girlology & Girl Power, vizitaţi www.girlology.com

* Trup, suflet, relaţii & Girl Power

Dr. Melisa Holmes, medic specialist în obstetrică şi ginecologie şi mamă a trei fete, este un expert recunoscut în Statele Unite în domeniul ginecologiei infantile şi a fost, la rândul ei, numită unul dintre Cei Mai Buni Medici din America. Ca medic specialist, ea are grijă de fete, adolescente şi tinere de mai bine de doisprezece ani.

Dr. Trish Hutchinson, mamă a două fete, este medic pediatru în cadrul Departamentului de Medicină pentru Adolescen?i al Medical University of South Carolina (MUSC), unde conduce Girls2Women, un centru de sănătate pentru tinere. De peste un deceniu, ea se implică în ajutarea adolescentelor şi a fost numită unul dintre Cei Mai Buni Medici din America.

Gândurile mele

 

"Tu eşti fată. Şi eşti alcătuită într-un mod de-a dreptul uimitor şi minunat. Şi, tocmai pentru că eşti fată,ţi se vor întâmpla tot soiul de chestii: sâni, şolduri, coşuri pe faţă, cicluri menstruale, ţi se va pune pata pe diverşi tipi, o să te cerţi cu prietenele şi o să ai părinţii care nu te vor mai înţelege deloc. Nu ai ce face: toate acestea ţi se vor întâmpla! Te transformi într-o tânără femeie, iar trupul şi creierul tău trec prin aceste schimbări pentru că te dezvolţi din puncte de vedere sexual. Nu-i aşa că aceasta e cea mai bună perioadă în care ar avea sens să înveţi despre aceste transformări din viaţa ta?"

După cum sigur v-aţi dat seama încă din titlu, Girlology ne introduce pas cu pas în lumea plină de contraste a fetelor, unde vom găsi multe dintre frământările şi întrebările pe care ni le-am pus, ni le punem sau ni le vom pune în timpul preadolescenţei, respectiv în timpul adolescenţei. Totodată, ne sunt date şi răspunsuri pe măsură, atât pe limbajul nostru, mai simplu, mai obişnuit, ca să avem habar de ceea ce ni se întâmplă, cât şi într-un limbaj mai complex, mai detaliat, mai...medical.

Cartea ne vorbeşte despre numeroase aspecte, mai plăcute sau mai puţin plăcute, din această perioadă a vieţii, tratând diverse subiecte de la interior până la exterior. Când spun "interior", mă refer strict la ceea se petrece în noi, în anumite zone din corpul nostru, fie ele de natură emoţională sau fizică. Pe când, la "exterior", am în vedere schimbările vizibile suferite de trupul nostru şi relaţiile pe care le legăm cu cei din jur: familie, prieteni sau iubiţi.

Cu toţii ştim că nu este chiar atât de uşor să deschidem o discuţie cu părinţii noştri în legătură cu ceea ce ni se întâmplă, deoarece ni se va părea stânjenitor ambelor părţi. Sau, poate că aveţi norocul unor părinţi ceva mai deschişi, care nu au nicio problemă să discute aceste lucruri cu copiii lor, care sunt gând la gând cu voi şi intervin chiar înainte să spuneţi ceva legat de acest aspect, explicându-vă tot ceea ce trebuie să ştiţi.

Totuşi, aceste două doamne doctor, Melisa Holmes şi Trish Hutchinson, mame de fete la rândul lor, s-au gândit să facă ceva mai uşoară sarcina părinţilor de a le explica fetelor chestiile care se petrec cu ele şi au publicat acest ghid foarte util pentru tinerele adolescente. Aşa că, dacă doriţi să aflaţi cât mai multe despre propriul corp şi ceea ce poate face el, dar şi despre cine sunteţi, ce valori vă definesc şi despre oamenii care intră în contact cu voi, vă sfătuiesc să luaţi în considerare această carte şi să porniţi la drum.

Altminteri, dacă nu vreţi să citiţi şi doriţi să aflaţi doar discutând cu părinţii voştri, tot ce trebuie să faceţi, este să fiţi voi, fetele sau chiar voi, băieţii, cei care iau taurul de coarne şi pun întrebările. Voi doriţi să aflaţi răspunsurile, aşa că tot voi trebuie să abordaţi această discuţie! Succes!

Nota mea: 5/5