ATENŢIE! Conţinut ce vă poate afecta emoţional!
O carte plină de
un dinamism macabru. O lume neânţeleasă, pe care Zola a creat-o ca un arhitect
lugubru. O carte psihologică plină de profunzimi şi secrete bine îngropate în
interiorul fiinţei umane, secrete care ne pot transforma, într-o BESTIE UMANĂ!
Să vă prezint în
mare cum stau lucrurile, pentru că rezumatul cărţii nu dă prea multe detalii.
Severine este soţia lui Roubaud, şeful adjunct al gării din Le Havre şi
asta doar datorită preşedintelui Grandmorin, un om cu o poziţie socială foarte
înaltă care în timpul liber are un hobby absolut inadmisibil în opinia mea. El abuzează de Severine la numai 16 ani! Aţi citit bine…aceasta fiind fiica unui
grădinar, care se afla în slujba preşedintelui -dar din păcate moare- iar
Grandmorin o ia „ sub aripa lui protectoare “. A lăsat-o pe fiica
lui, Berthe să se împrietenească, cu Severine astfel încât să aibă un pretext
pentru a o chema la Conacul din Doinville.
Roubaud află
printr-un ghinion teribil şi stupid de relaţia, care existase între preşedinte
şi soţia lui, pe care o iubea enorm şi înnebuneşte. Într-un moment de gelozie
pură îşi bate soţia cu brutalitate şi o pune să-i scrie o depeşă preşedintelui
conform căreia aceasta îl roagă să fie în trenul care duce la Le Havre tren, pe
care-l va lua şi ea.
Cu un plan deloc
gândit, poate doar printr-un noroc extraordinar aceştia îl omoară pe preşedinte şi
îi aruncă trupul neânsufleţit din tren. Din păcate acesta este găsit de către
Jacques Lantier un tânăr foarte chipeş, dar care ascunde un secret sumbru şi
greu de imaginat sau înţeles. Acesta vede crima comisă şi se întreabă de ce nu
are şi el acel curaj demonic. De ce nu poate să pună mâna pe cuţit şi să-şi
potolească această sete nebună de a poseda femeia până în ultima clipă a vieţii ei. De
ce să nu posede total? Ei bine pentru că umanitatea încă nu-l abandonase, pentru
că el nu fusese crescut aşa şi pentru că se putea stăpâni încă, dacă fugea de el
însuşi.
Flore fata cea
sălbatică cu păr de aur şi ochi albaştrii aproape îi devine victimă, prin
cedarea ei aproape că acesta îi înfige o foarfecă în gât, dar nu o face ci preferă să fugă de ea, de el, de toţi.
“Ce înseamnă necunoscuţii căzuţi în drum,
striviţi sub roţi? Morţii fuseseră luaţi, sângele fusese spălat, iar ele
porneau din nou mai departe într-acolo spre viitor.”
Când vestea că
preşedintele Grandmorin a murit, inspectorul şef Denizet este însărcinat cu
găsirea asasinului, dar printr-o serie de întâmplări nefericite asasinul care
stă chiar în faţa lui nu este condamnat. Nu aţi înţeles nu?
Haideţi să o luăm
aşa. Severine a întreţinut raporturi intime cu preşedintele încă de la vârsta
de 16 ani şi chiar şi după căsătorie. Căsătorie, pusă la cale tot de preşedinte
pentru ca acesta să-şi poată face mendrele cu ea în pace. Bun, când Roubaud l-a omorât, aceştia au devenit suspecţii principali, inclusiv cel care se ocupa de actele
preşedintelui a găsit scrisoarea lui Severine, realizând imediat cine a săvârşi
crima. Chiar şi Jacques ştie foarte clar cine sunt vinovaţii.
Dar vedeţi voi
nimeni nu face sau nu spune nimic de ce?! Simplu, pentru că multă lume ştie sau
speculează despre relaţiile, pe care le are preşedintele cu puştoaice şi
nimănui nu i-ar fi căzut bine ca acest lucru să se afle mai ales Curţii.
“ La ce bun să spună adevărul, dacă minciuna
avea crezare?”
Aşa că totul a
fost muşamalizat spunând că omorul a avut ca mobil jaful.
Toate bune şi
frumoase, dar Roubaud se adânceşte în jocurile de noroc atât de mult încât nici
măcar nu-i pasă când îşi găseşte soţia în pat cu Jaques, pe care culmea el îl apropie de soţia sa. Roubaud ajunge într-o degradare groaznică, pur şi simplu
este distrus de o forţă nevăzută care îl trage în jos din ce în ce mai rău, iar
acesta se lasă tras fără să riposteze.
Severine trăieşte
o dragoste ca în poveşti. Pentru prima dată simte ce înseamnă acea dăruire
dulce, acea posedare divină a trupului celui iubit, dar din păcate Flore află
de cei doi şi îşi doreşte să-i vadă mai mult morţi decât vi. Lasă căruţa lui
Cabuche -o matahală care rareori se arată în lume- în mijlocul şinei de tren.
Locomotiva se face praf oamenii mor pe capete.
Scena se desfăşoară cu
încetinitorul în timp ce ochişorii mei urmăreau rândurile creierul meu încerca
să proceseze, să înţeleagă ce naiba a fost în capul ei?! Severine nu moare, iar
Jacques este salvat chiar de Flore, ironic nu?!
Croix de Maufras
faimosul conac părăsit îi va găzdui pe Severine, Jacques şi conductorul şef Henri
Dauvergne. Acesta din urmă încearcă să îi facă avansuri lui Severine dar
aceasta rezistă cu brio, spre surprinderea amantului ei.
“Gândul se înfigea într-însa ca o consecinţă,
ca un sfârşit necesar.”
Într-o noapte
plină de pasiune şi dragoste pură aceştia hotărăsc să-l omoare pe Roubaud, dar
rezultatul este cu totul altul. Din păcate dragostea lui Severine nu i-a mai
fost de ajuns lui Jacques, din păcate setea de posedare deplină a pus stăpânire
pe el, iar într-un final a lăsat setea să conducă. A trădat şi a omorât fără
milă, a reuşit să-şi lase Bestia să-l domine.
“Aceeaşi plecare ca a trenului tragic din
februarie, la aceeaşi oră, în aceeaşi frământare a gării, în acelaşi zgomot,
aceeaşi fumăraie. Decât că acum era încă lumină, un amurg clar, de o infinită
blândeţe.”
Am înţeles în
final că totul se plăteşte în viaţă, că nu poţi să iubeşti un om care te
foloseşte fără milă, care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să zbori, care
nu te face fericită.
Am mai înţeles că
viaţa nu este uşoară, că deciziile mici, pe care le luăm şi sunt egoiste sunt cele mai bune pentru că, nimeni nu se va gândi la noi poate rareori aşa că, tu de ce
te-ai gândi la ei?!
Sper să vă
placă!:*
